Am remarcat numele lui Horia Patapievici îndată după 1989, i-am urmărit apoi cu interes şi cu oarecare regularitate eseurile şi cărţile. Adesea m-a surprins propriul acord cu vederile exprimate de cineva aproape necunoscut mie. Succesul său public mă bucura, deşi eram derutat de unele din laudele hiperbolice pe care le citeam. Eram puţin mirat că nu devine obiectul unor adversităţi mai deschis declarate. Masivul volum despre Omul recent pare să fi schimbat această situaţie, mai direcţionată şi mai canalizată, iată-l intrînd în plină maturitate. Dar mai ales schimbarea publicului: criticile inamice par să răbufnească nestăvilite, după cum şi entuziasmele par să se fi înfierbîntat. Astfel de modificări autoriale şi de recepţie pot fi binevenite, atunci cînd sunt cîntărite şi organizate după regulile unui raţionalism temperator, şi cu seninătate intelectuală.

Defecte? Obiecţii îndreptăţite la Omul recent? Destule. De ce ne-am aştepta să lipsească? Bibliografia pare uneori arbitrară. Discursul nu e lipsit totdeauna de stridenţe, sau de nostalgii cam jeluitoare. Partea iniţială e prea scurtă faţă de cele două treimi din text care urmează, de unde o anume disproporţie agasantă. Tonurile "reacţionare" se recunosc: în tristeţe înrudite cu cele ale admirabilului romancier francez Jean Raspail, în polemică indrudite cu tăioasele aforisme ale nu mai puţin admirabilului aforist columbian Nicolas Gomez Davila (impresia mea este că Patapievici nu le cunoaşte opera, oricum, nu-i citează). Mai sunt şi altele, dar balanţa înclină net, fără îndoieli, spre favorabil. Iată motivele.

În primul rînd, în speranţa de a linişti mai iute indignările şi exaltările, să căutăm să izgonim ignoranţa. Omul recent nu este o carte singulară, ea se înscrie într-un gen relativ nou (sau, cum spuneau filologii tinereţii mele) se plasează într-un topos: este cel al criticii contemporan