Simona Popescu îşi situează cartea închinată suprarealismului în general şi lui Gellu Naum în particular sub un titlu care sună a slogan ecologist: Salvarea speciei. Vom ocoli pentru moment sensul patetic-umanist pe care autoarea îl dă sintagmei în cauză, cu gîndul la supravieţuirea speciei umane prin poezie, limitîndu-ne la un tîlc mai modest, de ordin literar. Este oare într-adevăr suprarealismul o specie ameninţată cu dispariţia precum balenele sau urşii panda? Ne putem îndoi din mai multe motive, sintetizate în următoarele rînduri ale eseistei, care certifică actualitatea de fond a suprarealiştilor: "Ei au legitimat atitudinea ofensivă în cultură (şi nu doar în cultură), deconstruind false tabu-uri şi dizolvînd stagnări de mentalitate care acopereau doar o barbarie cu faţă umană - căci omul rămăsese (avea să fie o evidenţă) dincolo de stimabilele "cuceriri" ale civilizaţiei (şi ale culturii), acelaşi primitiv angoasat, confuz, complexat, aceeaşi fiinţă agresivă bestială. În ciuda viziunilor idilice, în ciuda frumoaselor idealuri cu care se amăgise şi se consolase secole de-a rîndul, omul "cartezian" se pregătea de noi războaie!... Se întîmpla, aşadar, ceva cu omul - şi cu "drepturile" lui. Nu degeaba pe coperta primului număr al revistei La Révolution Surréaliste era scris: "Trebuie să năzuim spre o nouă declaraţie a drepturilor omului"". Să le comentăm. E vorba, mai întîi, de schimbarea inevitabilă a oricărui plan de creaţie şi gîndire, pe care suprarealismul - vîrful de lance al avangardei - o potenţează, o radicalizează, nu doar ridicîndu-se viforos împotriva tuturor clişeelor, conformismelor, platitudinilor, ci şi oferind un spectacol extravagant al înnoirii, un soi de exhibiţionism al acesteia. E ca un film în care imaginile apar derulate din ce în ce mai repede, dezvăluindu-şi automatismul şi... caricatura (să recunoaştem: nu reprezintă suprarealismul