"Vin de la ultimul film al lui Robert Redford", îi spun mamei mele, iar răspunsul ei este cel la care mă aşteptam, cel pe care l-ar da, probabil, atîtea alte mame din generaţia ei: "Ce bărbat frumos!" Urmează vechea noastră discuţie despre Marele Gatsby. Pentru mine, distribuirea lui Redford e cea mai mare greşeală din acea ecranizare profund greşită. Redford pur şi simplu nu poate tînji după o Mia Farrow idealizată. Nu poate să proiecteze consecvenţa disperată, inutilă, a bărbatului care n-a trăit decît pentru a se ridica la înălţimea unei femei, şi pentru care tot ce-a dobîndit pe drum - avere şi eleganţă, admiraţia şi invidia altora - nu reprezintă nimic, din moment ce ea a rămas inaccesibilă. Nu poate sugera supravieţuirea încăpăţînată a băiatului sărac, naiv şi nesigur din Gatsby - băiatul care încă se mai consideră nevrednic de ea, deşi ea nu e ea şi nici n-a fost vreodată altceva decît o fetişcană drăguţă şi comună. Şi noi nu-l putem compătimi pe Redford. Cînd el o priveşte pe Mia Farrow, pare a se folosi de ochii ei ca de o oglindă şi pare mulţumit de ce vede - imaginea întoarsă a propriei frumuseţi. Aceasta îl absoarbe. Şi Redford-supernova, cu narcisismul său, devine gaura neagră care îl absoarbe pe Gatsby. Dar mama mea dă din cap şi rămîne la părerea ei. Ca să ne împăcăm, vorbim despre cuplul pe care Redford îl formează cu Barbra Streisand în Cei mai frumoşi ani - un cuplu nepermis de emoţionant pentru un film prost. Căci Streisand face pentru Redford ceea ce el n-a ştiut să facă pentru Mia Farrow, ceea ce el şi Meryl Streep n-au ştiut să facă unul pentru celălalt mai tîrziu, în Out of Africa. Streisand îşi pune ochii la dispoziţia publicului, ca să-l adore pe Redford. Iar el e mai frumos ca niciodată atunci cînd ochii ei sînt furioşi, atunci cînd femeia interpretată de ea, o militantă comunistă, e furioasă pe pasivitatea lui apolitică şi pe propria