În 1945, preşedintele de atunci al Cehoslovaciei, Edvard Benes, a semnat nişte decrete, devenite bază juridică pentru confiscarea bunurilor şi a expulzării celor trei milioane de germani, locuitori ai regiunii sudete din Boemia şi Moravia şi a cîtorva zeci de mii de unguri din Slovacia, acuzaţi colectiv de colaborare cu regimul nazist. După victoria împotriva lui Hitler, părea o justă revanşă împotriva celor care au votat, în referendumul din 1938, pentru unirea cu Germania, oferind astfel o "bază legală" acordurilor de la München: Cehoslovacia pierdea cele două regiuni, cu acordul Marii Britanii, al Franţei şi al Italiei. Atunci, prim-ministrul Chamberlain credea că a asigurat pacea pentru o mie de ani. Acum, se consideră că această cedare nu a făcut decît să deschidă calea expansionismului german. Expulzarea a durat pînă în 1946 şi s-a desfăşurat în condiţii abominabile: mii de oameni au murit, supravieţuitorii s-au stabilit în zonele de ocupaţie occidentală din Germania şi din Austria; cei mai activi s-au grupat în organizaţii care de-a lungul deceniilor au cerut compensaţii materiale şi recunoaşterea abuzurilor. În timpul războiului rece, guvernele germane, fie ele creştin-democrate sau social-democrate, nu au susţinut făţiş aceste revendicări, pentru a nu fi acuzate de nostalgia "marelui Reich". Căderea comunismului şi cortegiul de revizuiri istorice impus de necesitatea de a afla adevărul despre cauzele tuturor persecuţiilor şi de a face dreptate tuturor victimelor au stimulat energia sudeţilor în apărarea cauzei lor. Au fost pedepsiţi în numele unei vinovăţii colective, ceea ce s-a produs în 1945-46 se poate numi o operaţiune de epurare etnică, pentru o acţiune similară liderii fostei Iugoslavii sînt acuzaţi şi judecaţi acum de tribunalul de la Haga. În 1996, cancelarul Germaniei, Helmut Kohl, şi prim-ministrul de atunci al Cehiei, Vaclav Klaus, au semn