În Evenimentul zilei de vineri, 1 martie, a apărut o ştire despre situaţia spectatorilor din sălile de cinema în 2001. "Bilanţ trist", titrează ziarul, pe bună dreptate: toate filmele româneşti lansate în 2001 au avut 27.000 de spectatori, din care 12.000 au fost atraşi de "comedia erotică a lui Mircea Mureşan Sexy Harem Ada Kaleh", ceea ce a însemnat încasări de 10.000 de dolari, enorm faţă de cei 650 încasaţi de Război în bucătărie, dar foarte puţin faţă de costurile unui film. Tristeţea e însă mai amplă, trecînd dincolo de soarta cinematografiei naţionale: în 2001 în România au fost prezentate doar 17 noi producţii europene, faţă de 108
americane. Totalul publicului din cinematografe a fost, în 2001, de 5,2 milioane de persoane: pare mult, dar nu este. Pe scurt, în România se merge foarte puţin la cinema. Cauzele sînt multe şi nu le putem discuta acum şi aici. Dar slaba frecventare a cinematografelor intră în tendinţa mai generală a concetăţenilor noştri de a-şi petrece timpul liber mai ales în casă, în familie sau cu prietenii apropiaţi, din motive multiple: sărăcia, dispariţia unor săli de cinema ori mizeria în care se zbat altele, năvala televiziunilor celor multe, cu efecte sufocante pentru un popor care la sfîrşitul anilor 80 avea doar două ore de program zilnic, o anumită tendinţă de de-socializare, provocată şi de sentimentele de insecuritate şi neîncredere în oameni provocate de conflictele şi tensiunile tranziţiei etc. Problema e că, în afară de lamentările provocate de fiecare dată cînd are loc o asemenea confruntare cu cifrele seci şi reci, publicul este o abstracţiune care nu interesează aproape pe nimeni. Nu ştiu să se fi făcut vreun studiu riguros asupra publicului şi asupra consumurilor culturale, asupra motivaţiilor şi preferinţelor manifestate de cei care merg la teatru, filme, expoziţii etc. S-au făcut doar cîteva sondaje destul de s