Pînă mai deunăzi o prezenţă episodică şi marginală, ziarele gratuite au devenit, se pare, un fenomen ce pune în cauză însuşi statutul (şi, implicit, viitorul) presei. O întreprindere suedeză lansa, pe 13 februarie 1995, cotidianul Metro, distribuit - aşa cum numele o arată limpede - în staţiile metroului din Stockholm. În cîţiva ani, Metro a cucerit, spectaculos, pieţe uriaşe, fiind implantat (implementat?) în mari oraşe europene şi americane. La Roma şi Milano atinge 400.000 de exemplare şi absoarbe reclame publicitare de peste 11 milioane de euro. În Spania - tot 400.000 de exemplare, iar în Anglia peste 800.000, impunîndu-se ca al şaselea titlu din presa britanică. Îl regăsim la Atena, Helsinki, Copenhaga, Praga, Budapesta, Varşovia, iar peste ocean la Philadelphia, Toronto, Montreal, Santiago de Chile, Buenos Aires. Estimările actuale vorbesc de mai bine de 9 milioane de cititori, ceea ce l-ar situa pe locul cinci în lume, după Bild şi după ziarele japoneze. Un articol recent din Le Monde ne informează că ideea cotidianului gratuit au avut-o trei suedezi, dintre care doi fuseseră, în anii '70, maoişti. Ţinînd cont de sistemul de valori al influentului ziar francez, această precizare (făcută în titlul articolului) trebuie înţeleasă ca o referinţă pozitivă. Cum publicaţia maoistă la care cei doi activaseră pe vremuri se intitula Gnistan, adică - pe româneşte - Scînteia, ne-am putea aştepta, în aceeaşi logică a continuităţii, la ecloziunea, în capitala României, a unor vocaţii autohtone. Ideea trio-ului suedez a fost preluată de Jan Stenbeck, patronul unui important grup mass-media, care lansase în 1987, în ţara lui Ingmar Bergman, televiziunea comercială via satelit (încălcînd, de altfel, legile atunci în vigoare). Pragmatic şi vizionar, înzestrat şi cu darul formulelor memorabile, patronul a declarat că "Metro este McDonald's al presei". Strategia manageria