...şi tinerilor bărbaţi cărora le mai place Judy Garland,
măcar la Muzzik
La 10 ani, după cel mai obsedant deceniu din viaţa lui, fata cu care ar fi vrut nu chiar să bată step, ci măcar să danseze un tango, un slow, hai, un fox, ceva decent şi demn (operaţie oricum tulburătoare pentru pudorile lui), se numea Judy Garland. Ştia că ea e mai mare decît el cu opt ani, dar asta nu conta. Nu era vorba de iubire - aceea era dată pentru totdeauna unei franţuzoaice cu bască neagră şi fulgarin lucios, pe care o văzuse, la cinema "Nero", dispărînd în ceaţă - ci de prietenie. La 10 ani, după aproape patru clase primare, poseda o oarecare siguranţă a punctului de vedere care putea să diferenţieze între aceste două noţiuni - prietenie şi dragoste. Judy Garland era ca o fată mai mare de pe străzile lui care-l chema la o strictă şi binecuvîntată amiciţie. Dansul fiind o enigmă între joacă şi sărutare, între năzbîtie şi angajament sufletesc, rămînea o problemă în ce consta enigma lui Judy Garland. Cu toată capacitatea lui de analiză, îşi dădu seama că Judy Garland nu era în primul rînd frumoasă, drăguţă, a-pe-ti-san-tă, cum silabisea un unchi de pe Mitropolitul Nifon despre Viviane Romance, ci urîţică, băieţoasă, ştrengăroaică, adică normală ca Lia de pe Cuza Vodă, ca Ica de pe Elena Doamna, ca Pusi de pe Poteraşi, avînd încă ceva care nu se potrivea cu drăgălăşeniile acelea întru totul nesuferite care se întindeau pe tot ecranul de la Shirley Temple la Jeannette McDonald: pe chipul ei "cu un nas ingrat" (cum era criticată de cosmeticiana familiei...) se citea mereu că ceva nu-i merge bine, că nu-i ca toţi ceilalţi din film, că se teme de un ghinion, de un zbîrci, că are în ea o apăsare, ceva trist care n-o lasă să fie zglobie şi inconştientă. "Nu era superficială" - cum ar fi zis profesoara lui de pian care socotea superficialitatea drept blestemul copiilor. El o
