Chiar dacă puţini pot spune ce e frumuseţea, mai toţi cred că sînt în stare s-o recunoască, adică ştiu ce le place. Cei mulţi ignoră însă că satisfacţia lor nu e spontană, ei au fost învăţaţi ce trebuie să le placă. Frumuseţea este, desigur, vizibilă, ea nu se ascunde, poate însă rămîne neobservată dacă ochii privitorului nu sînt antrenaţi să o vadă. Proverbul englez, care spune că frumuseţea se află în ochii privitorului (beauty is in the eye of the beholder), nu scoate în evidenţă atît relativismul criteriilor sau subiectivitatea privitorului, cît aptitudinile pe care percepţia lui le-a dobîndit prin exerciţiu îndelung, bine ghidat. Artistul reinventează mereu frumuseţea, în amestecuri complexe, mereu schimbătoare, de farmec, graţie şi exageraţie. Cultura de masă preia rezultatul, simplificîndu-l şi impunîndu-l, temporar însă, ca frumuseţe pură şi simplă, la care oricine vibrează, cîtă vreme modelul durează. Keats se înşela cînd afirma că un lucru frumos este sursă veşnică de bucurie (a thing of beauty is a joy forever): frumuseţea e trecătoare nu pentru că omul îmbătrîneşte, ci pentru că modele şi modelele sînt efemere. Una dintre cărţile cele mai citite începe printr-o remarcă despre frumuseţea unei femei: "Scarlett O'Hara nu era frumoasă, dar bărbaţii îşi dădeau rar seama de aceasta, atunci cînd erau prinşi de farmecul ei". Autoarea nu întîrzie să ne explice că absenţa frumuseţii se datora conflictului "dintre trăsăturile delicate ale mamei, o aristocrată de pe Coastă, de origine franceză, şi cele mult mai accentuate ale tatălui, un irlandez bondoc". Se regăseşte aici locul comun că frumuseţea înseamnă armonie. Winckelmann a schimbat modul de a vedea al secolului al XVIII-lea, introducînd drept criteriu al frumuseţii "atitudinea nobilă şi măreţia liniştită". O asemenea frumuseţe este făcută din simetrie sofisticată şi riguroasă imobilitate, ca atare, ea