Un coleg m-a rugat să scriu un mic articol despre "analiza antropologică a identităţii naţionale". Bine, am zis, se face, dar pentru ce revistă? O revistă ce apare la Chişinău, mi-a explicat el. Hait! - mi-am zis eu în sinea mea - nu mai e acelaşi lucru. Dacă nu-ţi ajunge opţiunea dintre esenţialism şi constructivism, să vorbeşti cu sens despre identitate este oricum dificil. Să vorbeşti cuiva care suferă de identitate devine de-a dreptul delicat. M-am gîndit apoi că povestea e mult mai veche şi ţine, în esenţă, de numire. Dumnezeu este singurul care este Cel care este. El nu are nume, căci a da un nume înseamnă deja a lua în stăpînire, a ordona, a clasifica, a pune la locul său - şi toate acestea, evident, după nişte criterii care îţi aparţin, "numirea" fiind astfel actul primar de Putere. Antropologia este, într-un fel, povestea unor "acte de numire": mai toate popoarele lumii care s-au considerat pe sine ca "oameni", iar pe ceilalţi ca ne-oameni, grecii care i-au numit pe vecinii lor barbari, europenii care i-au numit pe cei din Lumea Nouă sălbatici, Occidentul care a numit Orientul ca diferit prin excelenţă, vesticii care ne-au numit pe noi balcanici (adică un "eu incomplet" un neam "ambiguu", cum se exprimă Maria Todorova, nici orientali, dar nici tocmai europeni), ţările dezvoltate care le-au numit pe celelalte "în curs de dezvoltare",

şi aşa mai departe. Primitivismul, orientalismul, balcanismul etc. sînt de acum "strategii de numire" cunoscute şi îndelung studiate. Toate sînt însă, ca într-un joc de oglinzi, şi "strategii de auto-numire": definind Orientul ca diferit de Occident, definesc implicit Occidentul ca fiind ceea ce nu este Orientul: orientalism şi occidentalism merg astfel totdeauna mînă în mînă. "Obiectul" acestor numiri nu a fost însă totdeauna mulţumit de numele primit (chiar dacă, în numeroase cazuri, şi l-a însuşit, mai mult sau m