convorbire cu Anca MANOLIU-DABIJA, doctor în psihologie Sînteţi plecată din România de aproape 30 de ani. Acum, cînd reveniţi pentru perioade mai lungi sau mai scurte, ce impresie - fie şi superficială - vă dă mai mult de gîndit, cum vedeţi schimbările de comportament ale oamenilor? Îmi dă de gîndit faptul că vezi foarte puţini oameni care zîmbesc, chiar cînd vii dintr-o ţară ca Olanda, unde exteriorizarea comportamentului este reţinută. Situaţia asta m-a izbit în 1989, cînd am venit la Bucureşti pentru a sta la patul mamei mele, şi cînd mi-am dat seama că trebuie să se schimbe ceva. Era în noiembrie. Atmosfera era atît de cenuşie, vedeam oamenii din "gărzile patriotice" care mergeau cîte doi-trei pe stradă, miliţienii numeroşi, oamenii bătrîni care se mişcau cu greu, cu o sacoşă în mînă, căutînd cîte ceva de cumpărat... Atunci era limpede de ce oamenii nu zîmbeau. Acum văd aceeaşi situaţie, oamenii zîmbesc puţin, deşi m-aş aştepta să fie altfel. Înţeleg că fiecare şi-a pus speranţele în aceşti ani de tranziţie; dar nu e vorba doar de cei care sînt copleşiţi de probleme, ceea ce ar explica lipsa zîmbetului. Am impresia că această stare de apăsare îi caracterizează şi pe cei care o duc bine. Românii şi-au schimbat comportamentul, au adoptat un fel de facies relativ imuabil, dispus mai degrabă să fie sumbru decît să zîmbească. Vezi, de pildă, oameni care pun o întrebare, iar cei întrebaţi răspund fără minima politeţe care se cere... Din cauza problemelor oamenii au devenit mai puţin comunicativi şi mai puţin dispuşi să socializeze. Ceea ce frapează este de asemenea o nepăsare faţă de urît, faţă de murdar. Mulţi oameni au o mare de timp, dar îl petrec cu ţuica în faţă sau jucînd table în faţa blocului. În perioada comunistă se realiza ceva prin ordine de sus, acum fiecare aşteaptă să fie plătit pentru a face ceva. Din cîteva studii şi cercetări sociologice care