Faptul că trăim într-o lume a ironismului şi a relativismului nu este neapărat rău. Aici nu aş fi de acord cu Horia-Roman Patapievici. Şi nici nu sînt! Relativismul îi lasă şi pe alţii să trăiască, să aibă opinii, să nu tacă din gură. Sigur că ne putem întreba atunci cu gura căscată de uimire şi emoţie: păi, bine, bine, cum vine atunci, să nu mai ai convingeri tari şi inflexibile, să socoţi că totul poate fi peste tot la fel de "relativ valid", vorba lui Rorty. Dacă totul este relativ valid, atunci nimic nu mai este valid. Eu unul m-aş încumeta să spun că nu e aşa, faptul că validitatea este relativă poate fi ultima validare pentru cei care simt nevoia de absolut a chestiunii în discuţie. În ce mă priveşte simt mai degrabă nevoia să continuu discuţia şi de aceea nu mă forţez să abandonez în absolut, relativul. Richard Rorty exemplifica situaţia în speţă cu platitudinea adevărurilor matematice elementare care nu mai au nevoie de argumente şi de opinii. Acestea au învins definitiv, de aceea o opinie care este aceeaşi pentru toţi, sau care se arată definitiv victorioasă, nu mai este ceea ce vrea să pară: o opiniune, vorba maestrului Caragiale, ci un adevăr elementar precum cele matematice. Or arta, întrucît este domeniul prin excelenţă al libertăţii, nu operează, ca să zic mai acătării, sub semnul absolutului, ci întotdeauna sub acela al relativului. Chiar dacă un Edmund Burke, des citat de Horia-Roman Patapievici, socotea că doar în aparenţă ne deosebim "în ceea ce priveşte atît raţionamentele pe care le facem cît şi plăcerile pe care le aflăm" (Burke, Despre sublim şi frumos, p. 35) şi că ar fi fiind "foarte probabil ca măsura raţiunii şi a gusturilor să fie aceeaşi pentru toate fiinţele omeneşti", cu toate acestea, şi el zice că regulile uniforme şi bine stabilite nu există vizibil pentru firea cea omenească în ceea ce priveşte gustul estetic. Ce bine! Ce surs