Poveste cu un pisoi. Prima oara cand l-am vazut era un ghemotoc alb si speriat. Acum doi ani. Era o toamna blanda si aromata, cu irizari de aramiu si rosu. Mi l-a adus un prieten, intr-o seara. Primul lui gest a fost sa se ascunda, apoi, incet, incet, s-a acomodat cu noua locuinta. Atat de bine, inc...

Poveste cu un pisoi

Prima oara cand l-am vazut era un ghemotoc alb si speriat. Acum doi ani. Era o toamna blanda si aromata, cu irizari de aramiu si rosu. Mi l-a adus un prieten, intr-o seara. Primul lui gest a fost sa se ascunda, apoi, incet, incet, s-a acomodat cu noua locuinta. Atat de bine, incat dupa vreo jumatate de ora de cutreierat prin apartament, n-a gasit altceva mai bun de facut decat sa se agate de trandafirul japonez asezat undeva pe parchet si sa-si incerce puterea gherutelor pe frunzele lui. Urmatorul pas, dupa ce am indepartat toate "tentatiile" din calea lui, a fost sa mi se urce pe genunchi si sa toarca pana a adormit.

A doua zi, cand m-am intors de la serviciu, nu era de gasit. L-am strigat, l-am cautat prin toate colturile, degeaba. Eram disperata, cand, intr-un tarziu, l-am descoperit in baie, ascuns dupa cada. Ii fusese teama sa stea singur...

Gestul care mi l-a fixat definitiv in suflet a fost intr-o seara, cam a doua a convietuirii noastre. Stateam in pat, cu el langa mine; nu stiu din ce cauza eram foarte trista si chiar am inceput sa plang; el imi studia cu atentie fata, mai ales ochii si, cand a vazut lacrimile, s-a apropiat si le-a atins cu labuta.

Un alt pas important a fost alegerea numelui. Cel care mi-l adusese ii spunea Torcanila, nume care mi se parea prea lung pentru memoria lui pisiceasca. Am incercat Godot, dar suna prea a teatrul absurdului, asa ca am ramas la autohtonul Gigi, cu varianta Gogu, in caz de purtare proasta. Gigi al meu era un pisoi intelectual: de cate ori scriam sau citeam, loc