Inainte de a scrie rindurile care urmeaza am pus sub semnul intrebarii chiar necesitatea unui asemenea demers. Am cugetat vreme indelungata, fara a ajunge la o concluzie definitiva. M-am intrebat daca este firesc sa faci public ceea ce tine de reusitele tale artistice si daca lumea trebuie „anuntata“ ca existi si „produci“. Cum si de ce sa o (mai) faci atunci cind unii, altii, isi insotesc gesturile pestrite, uneori de-a dreptul frivole, de cite trei rinduri de comunicate de presa? Ce ma/te impinge sa o fac(i)? Sa fie orgoliul, sa fie frustrarea sau toate laolalta, plus reactia inversa la tristetea de a trai asemenea timpuri? Si cum sa o faci atunci cind esti artist independent, unic „administrator“ al propriilor proiecte artistice? Atunci cind in spatele tau nu se afla nimeni care sa-ti semneze comunicatele de presa, sa te promoveze, care sa-ti seduca finantatorii si care sa te protejeze in fata debilitatilor legislative? Si daca te promovezi singur, care sa fie tonul just? Iertare, dar nu am aflat raspuns.

Din toate partile sint trimbitate anunturi de toate felurile, care se labarteaza la infinit pe aproape orice suport care ne inconjoara. In acelasi bazar, la preturi diferite, se vind trupuri, se amaneteaza idei, se imprumuta suflete. Difera nick-name-ul, dar gasim laolalta fantasme, licori si plecaciuni la kilogram. E mult sclipici, totul este (prea) evident, lumea are nevoie sa fie luata de guler si purtata pe buza voluptuoasa a stridentei. Lucrurile firesti se petrec peste tot, dar par a-si fi pierdut valoarea. Sint lasate in taina, departe de ochiul public pe care incep sa-l suspectez ca percepe doar miscarile bruste, rasturnarile spectaculoase si luciul slinos al buclelor aranjate dupa ultima moda. Lumea accepta sa fie ridicola sau proasta, dar aproape niciodata anonima. „Trebuie sa trimbiti comunicate de presa pentru tot ceea ce faci“, iti spune