Tudor Marinescu a pictat din copilarie printre borcanele cu tincturi ale mamei sale, regretata tapisereasa Elena Haschke Marinescu. Pentru delicatul „Dodo“, care va implini la vara 33 de ani, humorul si candoarea unei palarii inghitite de sarpe nu este o indepartata referinta ex-uperyana. Aflam, la aceasta prima expozitie personala gazuita de Galeria Sabina si Jean Negulescu, ca pictorul, un discret-ghidus, iubeste si sarcasmul cuvintelor. Scrie poeme si mai stie sa apese pe orga electronica pina ii ies coloane sonore pentru scurt-metraje documentare.
„Scriu ca sa public/ Nu public insa,/ ca sa nu sochez./ Incerc sa echilibrez starea de alb/ cu-n pic de umor/ si ceva nestiinta./ Cind nu scriu/ pictez,/ dezechilibrind cadrul pinzat/ intr-o comuniune/ uleistica,/ ca o sugeratiune domestica,/ posibila, ori/ accesibila./ Astept provincia!“
* * *
Si din provincie si din Bucuresti Tudor Marinescu a cules premii pentru tineret inca din timpul studiilor la clasa prof. Vladimir Zamfirescu. A participat de zece ani la taberele si saloanele cuvenite unei cariere ordonate. Dar Tudor Marinescu nu adera, nici ca spectator, la sectiunea ritmica a hip-hop-ului in artele vizuale, mult preferata de colegii sai de generatie, pentru facilul ei tehnic si pentru propagarea ocrotitoare a sincronizarii. Tudor Marinescu, un tinar dotat si el cu „kit-ul“ existentei urbane, automobil &internet, traieste bucolic, intr-o casuta impresurata de gradina, la liziera padurii Balotesti. Este poate prototipul de sensibilitate intr-o zare a afinitatilor impregnata de scoala picturii de la Tescani. Ca si sotia sa, Oana Panaitescu, gazduita tot de galeria Negulescu, in excelentul proiect de debut al tinerei generatii de pictori, Tudor Marinescu demonstreaza un bogat imaginar al materiei vegetale. Cu o sigura vocatie a rafinamentelor de straturi cromatice intretesute, pictor
