Pe vremea tineretii inca fragede, cind sorbeam poezia prin toti porii fiintei mele incintate s-o intimpine, cineva – nu mai stiu cine, dar cred ca era un om de litere – mi-a atras atentia ca „poet nu este cine traieste poezia, ci cine o face“. Vroia sa-mi spuna prin aceste vorbe chibzuite ca poezia e artifex, ca nu se naste la cald, in momentul cind o resimti ca pe un fapt de viata, ci la rece, lucid, cind stii s-o creezi, potrivind cu adecvare cuvintele.
Mi-am amintit de multe ori aceste spuse, meditind la ceea ce numim „inspiratie“ si la ceea ce marele Tudor Arghezi m-a sfatuit pe cind aveam 17 ani: „Nu scapati din vedere ca, intrind in litere si cuvinte, este trebuinta de tot atita staruinta, cit si de rabdare“.
Si, intr-adevar, Arghezi potrivea si slefuia cuvintele perseverent, proiectat in timp, pina capatau rezonanta aceea indefinibila care le conferea gratie poetica. Atita muncise cindva sa cucereasca aceasta gratie, incit de la o vreme, destul de timpurie, mestesugul expresiei literare devenise la el o deprindere spontana; Arghezi, se stie, facea literatura si numai cuvintind in timpul unei conversatii oarecare. S-ar parea ca aici intervine o contradictie intre promptitudinea imediata si optiunea indelung reflectata. De fapt, una nu o impiedica pe cealalta, ele pot alterna, numai ca inspiratia dezinvolta, neasteptata, tine de capriciul divin. Poate ca de aceea Georges Duhamel, binestiutul prozator francez, mi-a scris odinioara, cam tot in anii virstei aratate, pe fila unui carnet de autografe: „Miracle n’est pas oeuvre!“ („Minunea nu inseamna opera“).
Capricii! E un cuvint pe care l-am auzit o singura data in gura lui Arghezi… Dar imprejurarea in care l-am auzit spune mult despre cum intelegea autorul Florilor de mucigai sa impace poezia cu morala. Caci poezia avea in ochii lui o morala proprie, dependenta strict de exigentele
