Moda a continuat si dupa 1989: astazi se cauta înca explicatii generale despre excelenta romaneasca, în loc sa se faca analize comparative pentru a o deconstrui. De ce-ar urma intelectualii de dupa 1989 o traditie caracteristica, în egala masura, extremei drepte si extremei stangi? Un raspuns e limpede: pentru ca multi din intelectualii de azi, cand Stahl nu mai traieste, sunt cei care l-au atacat acum doua decenii. Celalalt raspuns e mai înfricosator: pentru ca destui intelectuali tineri par sa urmeze linia Cioran-Eliade, nu Stahl-Gusti, în principal din comoditate cognitiva. De ce? Fiindca si lor li se pare mai usor sa-si sporeasca respectul de sine prin mijloace facile, mai degraba, decat pe cai anevoioase. Problema ramane inconfortul provenit din apartenenta la o "cultura minora", dublat de ambitia de a o depasi rapid si cu putine investitii. Membrii trio-ului de aur nu doar ca au reusit sa îsi asigure glorie, dar au si scris sute de pagini care pot fi citite drept retetare de vindecare de "cultura minora".

Chiar daca astazi formarea ca intelectual presupune un alt bagaj de cunostinte decat meniul de Platon plus filosofie germana recomandat de Noica (selectat pentru "puritatea" sa filosofica, deci fara nimic care ar fi putut aduce a teorie sociala), absolventii de facultate si post-doctoranzii Romaniei de azi îsi sustin în mod frecvent discursul de stiinta sociala tot cu citate din calugari ortodocsi, Cioran si Vulcanescu, deci un fel de Nae Ionescu la mana a doua. Iar majoritatea programelor postuniversitare sunt dominate de subiecte postmoderne care mai de care mai inconsistente, de la imaginar la istoria ideilor, o abordare mai consistenta din perspectiva stiintei sociale lipsind cu desavarsire. Nu e nimic în neregula cu aceste subiecte, ca sa nu existe vreo neîntelegere, cata vreme acestea nu se substituie teoriei sociale si nu îsi imagineaza ca