Ma tot intrebam, cunoscindu-i, ce vor inventa Mihnea Gheorghiu si Ioan Grigorescu – respectiv presedinte viager la Uniunea Cineastilor si presedinte de forta majora al juriului pentru premiile UCIN pe anii 2000-2001 – ce ar putea inventa cit de cit onorabil, ca sa nu puna filmul Marfa si banii de Cristi Puiu acolo unde merita in palmares. Fiindca era clar ca nu-l vor pune. Mai intii, mi se parea ca ar putea sa nu acorde de pilda Marele premiu, pentru motivul-pretext ca in primul din cei doi ani n-a avut loc nici o premiera autohtona pe ecrane, iar filmele romanesti lansate in 2001 au fost putine si, cu o exceptie-doua, foarte proaste. Neacordarea unora dintre distinctii ar aparea, imi ziceam, ca o solutie inedita prin care breasla ar semnala nu doar hiatusul intervenit, dar si anomaliile vinovate care l-au cauzat, inaptitudinea rotativei CNC-ONC-CNC de a reforma sistemul falimentar de lucru si raporturile aferente. Mai aveau, cei doi si juriul in cauza, solutia comoda, si ea pasabila, a unui Mare premiu onorific bine meritat „pentru intreaga activitate“ – de ce nu? – a vreunui tehnician septuagenar sau – si mai bine – a cutarui actor emerit si octogenar. Imi puneam sperante nu doar in resursele de inventivitate, ci si in ambitia propriului blazon, in interesul celor doi de a se sustrage inertiei propriilor biografii cam compromise, ca fosti scenaristi din fosta nomenclatura, plus prestatiile de fosti culturnici. Credeam ca, ajunsi acum alaturi printr-un concurs mai degraba fericit de imprejurari, M.Gh. si I.Gr. vor profita de ocazie si se va intimpla ceea ce imi inchipuiam demult ca n-ar fi rau sa se petreaca, chiar pe genericul unuia si aceluiasi film, pentru care membrii tandemului s-ar completa reciproc salvator, ca doua personaje stiute din folclor: unuia lipsindu-i perceptia realului imediat, celuilalt simtul constructiei dramatice.

Se vede insa ca,