În faimosul său eseu din 1951, intitulat Împotriva poeţilor, Witold Gombrowicz disocia două feluri de umanism: unul religios, care-l determină pe om "să cadă în genunchi în faţa produsului culturii, forţîndu-l să adore sau cel puţin să respecte Muzica, de exemplu, sau Poezia, sau chiar Statul ori Divinitatea", şi un altul negativist, "vast curent refractar al spiritului care încearcă tocmai să redea Omului statutul său suveran, deplina independenţă faţă de aceste divinităţi, faţă de Muzele cu pricina, căci, la urma urmei, ele nu sînt altceva decît o simplă creaţie a Omului". E limpede că suprarealismul aparţine tipului al doilea. Cu toate că demonia sa nu e decît aparent nihilistă, orbeşte desfiinţatoare, posedînd, după cum am văzut, un substrat edificator, acea tendinţă de dezvăluire a "vieţii absente" (Rimbaud), ascunse în obscure profunzimi, a feţei invizibile, precum cea selenară, a fiinţei umane. Drept care n-avem impresia că ar avea dreptate nici cei ce clatină din cap, cu o suficienţă marxistă ce-şi răsfrînge propria reducţie, în faţa suprarealismului, regretîndu-i "limitele" ideologice (neaderenţa la lupta de clasă), nici cei ce-l identifică, înfricoşaţi de ceea ce le-a livrat o înţelegere parţială, cu totalitarismul sau fundamentalismul (v. Bernard-Henri Lévy: Les aventures de la liberté). De altminteri, ethosul suprarealiştilor şi-a făcut simţită prezenţa şi ca un exerciţiu de disciplină, pe un fundal epocal de toleranţă. Dezordinea dispusă a răspunde aparent în haos a fost confruntată cu un gest de ordine. Numeroasele excluderi din rîndul suprarealiştilor a celor ce ar fi încălcat "ortodoxia mişcării", credem că semnifică, mai mult decît "totalitarismul" vizat de Bernard-Henri Lévy, năzuinţa către o structură, către o consecvenţă firească. Năzuinţă vizibilă, între altele, şi în cazul procesului (desigur simbolic şi cîtuşi de puţin totalitar, căci ata