La cel de-al treilea număr în noua formulă grafică, se poate spune că România literară începe să se "aşeze". O schimbare la faţă ca aceea pe care am făcut-o nu e un lucru tocmai simplu. Nici tehnic, nici, aş zice, psihologic. De ce era ea necesară şi ce scopuri urmăream, am arătat într-un editorial anterior. Aş vrea să mă refer acum la dificultăţile unei atare schimbări.

Cele de natură tehnică ţin de rutina care se instalează vrînd-nevrînd, în punerea în pagină, cum se spune, a revistei. Computerul uşurează mult munca tehnoredactorilor, dar este el însuşi o sculă pretenţioasă, care nu se lasă folosit oricum şi de către oricine. A trece de la 24 la 32 de pagini nu este, în sine, foarte complicat. Dar a pagina diferit revista, cu ilustraţii, cu altă orînduire a textului, cu alt fel de colontitluri etc., creează destule probleme. Desigur, multe se învaţă din mers. Tehnoredactarea primului număr nou ne-a ţinut pînă la cinci dimineaţa. A celui de-al doilea doar pînă puţin după miezul nopţii. Cînd scriu editorialul de faţă, nu ştiu cît ne va lua numărul al treilea, dar cu siguranţă vom mai prinde ultimul autobuz.

Dificultăţile psihologice s-au dovedit şi mai grave. Am întîmpinat două tipuri de rezistenţă: a unora dintre cei mai fideli cititori, care nu le vedeau rostul, şi a noastră înşine, care nu ne împăcam cu ideea. Va trebui să mai treacă timp spre a şti, mai întîi, dacă am reuşit în întreprinderea noastră şi, apoi, dacă toată lumea a înţeles ce vrem să facem.

Psihologia literaţilor (iar noi sîntem, aproape fără excepţie, literaţi) nu acceptă că există, într-o revistă, lucruri la fel de importante ca textul. Pentru noi, textul e suveran, ba chiar e totul. Ilustrarea revistei o vedem de obicei ca pe un suport imagistic acordat cuvîntului. Altfel spus, ilustraţiile trebuie să fie legate de text şi "semnificative". Cum sînt, bunăoară, fotografii