Heinrich Böll a primit Premiul Nobel în 1972 şi a fost considerat conştiinţa cea mai reprezentativă pentru vremea Germaniei postbelice. E un scriitor moralist şi antiburghez despre care Theodor Adorno spunea că îi place "să se situeze cu consecvenţă, cu un curaj fără pereche în Germania, mai curând pe poziţiile însinguratului, ale celui lipsit de apărare, decât pe cele ale unei aprobări zgomotoase." Antiburghezia lui Böll nu este cum ne-am aştepta, simptomul angajamentului comunist (deşi a călătorit la Moscova de vreo patru ori) şi a fost considerat scriitorul emblematic al epocii lui Adenauer. Antiburghezia era doar reacţia de respingere la înţepenire, scleroză, formă goală, totul atât de evident şi de dezolant. Admirator al stilului hemingwayan, Böll practica aproape aceeaşi formulă: rece, seacă, anticalofilă. Este un roman despre clovni, însă umorul nu există, nici măcar în varianta lui neagră. E mai curând un fel de zâmbet spart, ridicarea din umeri în faţa nimicului, a non-sensului. Lumea este pentru Böll şi pentru clovnul său purtător de cuvânt un soi de panoptic de oameni de ceară. Acţionând mecanic sau ridicol, lipsindu-le accesul la tragism, "aceste păpuşi, care se iau de o mie de ori de guler şi nu descoperă totuşi sfoara care le pune în mişcare", se declară inşi realişti, respectabili, cu o morală solidă. Schnier, clovnul en titre cel mai lucid, e dimpotrivă, decăzut, sărac, şi beţiv fără căpătâi, amoral şi raisonneur. El suferă în mod autentic (din iubire pentru o Marie bigotă şi nu prea inteligentă), şi face silogisme amare. Sentimentele acestei fiinţe cu atâta nevoie de afecţiune au ceva de comedie, fericirea lui Schnier e simplă şi seamănă cu o scenetă pentru două păpuşi cuminţi. El şi Maria joacă cu pasiune "Nu te supăra, frate", şi dezbat problema hăinuţelor de ploaie pentru copii. Morala, catolicismul cel sever, căsătoria şi Papa sunt şi acest