Această scrisoare despre Pierre Bourdieu, recent trecut în lumea umbrelor, vine din Portugalia. Ar putea veni însă din oricare colţ al Europei. Poate nu încă şi din Franţa, unde mitologia personajului se va bucura, încă ceva vreme, de inevitabila prelungire cronologică, înainte de a cădea la rîndu-i în praf şi pulbere, aşa cum s-a întîmplat cu Sartre ori Foucault.

Precum iluştrii săi predecesori mai sus citaţi (înrudirea profundă dintre ei sare în ochi!), Bourdieu a făcut parte dintre acei savanţi care s-au lansat cu avînt în politică, socotind - după o logică extrem de personală - că angajamentul politic furibund nu va impieta în nici un fel asupra calităţii ştiinţifice cărţilor lor, dimpotrivă. Şi în care politică s-a lansat? Ghici ghicitoarea mea! În cea de stînga, fireşte, ba chiar în cea de extremă stîngă, în nihilismul fundamental, ca inamic jurat al burgheziei şi frate pînă la moarte al poporului. Din acest punct de vedere, simetria cu mediaticii săi precursori poate fi urmărită pînă în amănunt.

Că a fost vorba de un intelectual strălucit, nu încape îndoială: exact cum fuseseră Sartre şi Foucault. Că analizele lui sociologice aliază ingeniozitatea cu un stil tăios ca briciul - iar nu încape nici o îndoială. Ba mai mult: cărţile sale, înzestrate cu vivacitate literară neobişnuită la un sociolog, se citesc cu plăcere şi infinit mai rapid decît poliloghiile sartriene ori decît stufoasele istorii ale lui Foucault. Pierre Bourdieu a avut talentul de a spune orice (chiar şi inepţii evidente) în chip pasional, scăpărător, cu geniu polemic.

Volumele lui Les Héritiers şi, mai ales, La Reproduction (scrise în colaborare cu Jean-Claude Passeron), unde ni se demonstra, negru pe alb, că tot învăţămîntul universitar occidental este elitist, "de clasă" şi slujeşte direct burghezia, au reprezentat manualele bunului student revoluţionar din îndepărta