Scriere hagiografică din secolul al VIII-lea, transmisă în greacă de - se presupune - Sf. Ioan Damaschin după alte tălmăciri în arabă, persiană şi georgiană, Viaţa Preacuvioşilor Părinţi Varlaam şi Ioasaf s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea cărturarilor epocilor trecute, iar astăzi este încă învăluită de mister datorită asemănărilor flagrante între istoria tînărului creştin Ioasaf şi cea a prinţului Gautama (viitorul Budha) povestită în Lalita Vistara. Nu vom stărui însă asupra acestor lucruri cu atât mai mult cu cât există, chiar în spaţiul românesc - vezi cărţile prof. Dan Horia Mazilu - lucrări şi cercetări solide asupra acestei cărţi de "căpătâi" pentru creştinism, meditativă şi iniţiatică în acelaşi timp.

Făcând abstracţie de statutul special al acestei scrieri, putem încerca o analiză literară a romanului prin lentilele unui cititor modern. Poveste este simplă: Avenir, împăratul Indiei, află de la astrologii haldeeni că fiul său Ioasaf va fi ispitit să treacă la legea creştină. Împăratul va construi un palat în care-l va închide pe fiul său şi va interzice slugilor să-i vorbească sau să-i arate "lucrurile ceale cu scârbă ale acestei vieţi", însă schivnicul Varlaam va pătrunde în curtea lui şi-i va vorbi despre deşertăciunea acestei lumi şi despre învăţătura creştină.

În primul rînd remarcăm, desigur, o anume redundanţă creată prin dilatarea textului monocord care dezvoltă de la un capăt la altul aceeaşi temă a învăţăturii creştine şi care implică deseori retorica tonului moralizator patetic. Epicul, de altfel, are mai mult rolul de pretext-cadru. Povestea simplă şi care se încheie cam brusc, încadrează o lungă cuvântare-mărturisire despre învăţătura creştină şi conduita social-religioasă. Nu e exclus, la origine, un posibil cod vorbit al lecturii.

Intriga nu este decât un mijloc prin care povestitorul experimentează diverse