Eugène Ionesco a deschis o uşă spre un alt fel de teatru. Deşi accesul pare larg, deşi sînt numeroase persoanele care se agită în faţa intrării, deşi nu există nici o restricţie, ci aproape numai tentaţii, o stare paradoxală se instalează, pervers, triindu-i, pe nesimţite, pe adevăraţii creatori şi spectatori. Cu alte cuvinte, mulţi îi rîvnesc opera, puţini reuşesc să-i pună în valoare conţinutul. Citirea teatrului lui Ionesco - publicat integral de Editura Univers în traducerea nuanţată şi unitară a lui Dan C. Mihăilescu - este un act personal, solitar şi individual al cititorului. Este relaţia directă cu autorul, o provocare asumată pe cont propriu. Fiecare se descurcă cum poate, recidivează în studiu ori de cîte ori simte nevoia. O punere în scenă uneşte, în principiu, toate aceste singurătăţi cărora le este dirijată acum o percepţie, acea interpretare a regizorului. Cu care poţi sau nu să fii de acord. Şi armonia şi revolta fac parte din jocul scriiturii dramaturgului. În ultimii doisprezece ani, două sînt montările din România care îmi vin automat în minte cînd este vorba sau mă gîndesc la Ionesco: Cîntăreaţa cheală a lui Tompa Gabor la Teatrul Maghiar din Cluj - o bijuterie a rigorii, a fanteziei regizorale şi actoriceşti, un spectacol bijuterie şi Lecţia lui Mihai Măniuţiu laTeatrul Naţional din Cluj - un manifest, posibil, al îndoctrinării comuniste, al crimei în numele acestei fanatice ideologii, un manifest susţinut remarcabil, paroxistic de Anton Tauf. Amîndouă au fost făcute cam în acelaşi timp, amîndouă la Cluj. O simplă coincidenţă?

După un lung interval, adaug acestei liste, subiective şi personale, spectacolul lui Victor Ioan Frunză cu Lecţia, pe care l-am văzut recent la Teatrul Maghiar din Timişoara, într-un spaţiu extrem de percutant realizat de scenografa Adriana Grand, greu de uitat, o emblemă a montării. Detaliile privind decorul, î