Mariei Cantacuzino-Enescu (1879-1968), una dintre marile doamne ale începutului de secol, din celebra familie a Tescanilor, îi sint publicate memoriile. Un detaliu esenţial: Maruca era una dintre cele mai frumoase şi mai curtate femei din înalta societate românească, la începutul secolului XX. Fără această precizare ar fi mai greu de găsit justificări pentru "cochetăria" extraordinară a discursului său memorialistic. Este foarte mult "fard" în Umbre şi lumini, piedică serioasă pentru cititorul contemporan, din ce în ce mai puţin atent la retorici, dar o posibilă sursă de rare delicii de lectură.

Textul urmează regulile "aristocratice" ale expunerii. Maruca nu vorbeşte doar despre ea, vorbeşte întotdeauna în numele unei familii, al unui spirit şi chiar în numele unui loc: Tescani. Orice analiză interioară se confundă fatal cu o genealogie scurtă a caracteristicilor "alor săi". De aici provine un soi de omniscienţă memorialistică, arhaică şi fermecătoare în acelaşi timp. Această omniscienţă este însoţită de o "interiorizare"-plafon, extrem de convenţională: izbucniri lirice, meditaţii filosofice de pension, toate întinzîndu-se pe foarte multe pagini şi camuflînd, de multe ori, duritatea poveştilor în sine. Efectul este extraordinar: o viaţă tumultuoasă relatată lin, echilibrată perfect, transformată în destin.

Autoarea nu are îndoieli asupra sa, ci doreşte ca multele poveşti adunate într-o viaţă să fie strînse sub umbrela unui set de carcteristici prestabilit, cel al sîngelui. Căsătoria cu Mihai Cantacuzino, deci cu reprezentantul unei familii mai bogate şi mai puternice decît Tescanii, înseamnă vreo cîteva luni iubire, în rest un lung şir de război între "genele" celor două clanuri. Pînă şi copii sînt repartizaţi în două tabere în funcţie de aceste caracteristici. Libertatea interioară, emancipare acestei femei provin, paradoxal, dintr-o puternică