Andrei MAKINE
Muzica unei vieti
Traducere din franceza de Manoil Marcu, Editura Humanitas, Colectia „Cartea de pe noptiera“, Bucuresti, 2002,
112 p., f.p.
Cind Muzica unei vieti a aparut anul trecut la Paris, presa literara franceza a intimpinat romanul cu un entuziasm bine temperat. Dupa ce Testamentul francez fusese recompensat in 1995 cu trei dintre cele mai prestigioase premii – Goncourt, Médicis si Goncourt al liceenilor –, autorul nu mai era un emigrant necunoscut, constrins sa-si prezinte romanele scrise in franceza drept traduceri din limba rusa, ci „unul dintre cei mai iconoclasti romancieri francezi“, dupa cum il numea Catherine Argand in scurta introducere a interviului publicat in numarul din februarie 2001 al revistei Lire. Marturisesc ca m-a surprins formula de prezentare: Makine iconoclast? Desigur, in masura in care respinge subcultura agresiva, care „functioneaza ca un drog mental“, sau predilectia romanului francez contemporan pentru sex si derizoriu: „Aujourd’hui, le roman français est inondé de sperme et de matiere fécale. s…t Je n’arrive pas à prendre au sérieux les personnages qui souffrent parce qu’ils ne parviennent pas à faire l’amour plus de dix fois dans le mois“. Altminteri, autorul Testamentului francez este un spirit nelinistit, care vede in literatura ultima reduta in fata asaltului cumplitei „masinarii de indobitocire“, omniprezente pe micile ecrane sau la posturile de radio. Asumindu-si apartenenta la civilizatia rusa si la ortodoxie – de nedisociat, in viziunea lui –, Makine se declara interesat nu atit de comunicarea prin intermediul cuvintelor, cit de comuniunea ontologica, atit de intensa in epoci in care fiinta umana insasi se afla in pericol.
Autoexilat in Franta la sfirsitul anilor ’80, acest prozator bilingv, marcat de dubla sa identitate ruso-franceza, n-a incetat nici o clipa sa p
