In Insulele Andaman din Oceanul Indian, se saluta intrebind: „Ce-ti mai face nasul?“. Vorbind despre sine, un indigen isi atinge virful nasului. Esenta si forta sa vitala sint date de miros; scheletul omului se inrudeste cu trunchiul de copac: ambele sint miros condensat. Mirosul trupului actioneaza insa si ca un principiu al individuatiei: sexul, virsta si rasa, codul genetic si sistemul hormonal, alimentatia si profesia se amesteca pentru a da nastere parfumului unic al trupului. El nu este niciodata pur biologic, ci de la inceput este conditionat social-cultural. Medicul ne citeste in el bolile, partenerul, dorintele, tovarasii de calatorie, starea de igiena. Mirosul ne tradeaza. Un fost presedinte american n-avea noroc la pescuit, zice-se, pentru ca-l miroseau pestii. El insa nu se putea simti.
Tocmai pentru ca imi sint atit de aproape, sint ascunsa de mine insami ca intr-o pata oarba. Ca sa-mi vad ochii, am nevoie de oglinda; ca sa-mi simt mirosul, trebuie sa-mi afund nasul in perna sau sa deschid dulapul de haine. Trebuie sa plec intr-o calatorie pentru ca, la intoarcere, deschizind usa locuintei, sa ma intimpine propriul miros. Luat pe neasteptate, trupul se sparge atunci in subiect si obiect si face cunostinta cu sine. Si se place. In aura propriului miros, ma simt in siguranta. Distanta fata de propriul trup trebuie sa fie doar reflexiva, nu si afectiva. Acordul dintre sine „si“ trupul „sau“ este atitudinea narcisista naturala. Altfel se nasc psihozele.
„Trupul imi miroase ca un sarpe“, marturiseste o schizofrena. Degeaba se spala de trei ori pe zi, nimeni nu poate s-o miroasa, nimeni n-o place; si au dreptate. Bolnava este singura cu duhoarea ei pestilentiala, de care nu poate scapa decit o data cu viata insasi. Pericolele nu se mai afla afara; adinc, in interiorul ei, pindeste un dusman. Deformat si strain, respingator, propriul m
