Pierre Bourdieu a fost un personaj al culturii franceze, ca toti „intelectualii“ din sinul ei. Ca de fiecare data cind scriitorul e foarte preocupat de lumea vremii sale, in mod nemijlocit, cind textele sale sint scrise pentru a vindeca ceea ce e vazut ca rana sau pentru a rani un cancer tacut in evolutia sa metastatica sau, pur si simplu, pentru a stoarce citiva stropi de singe la suprafata unei epiderme uscate, dintr-o fervoare „revolutionara“ irepresibila, astazi desueta in inocuitatea ei, Pierre Bourdieu a fost un nume contestat. Contestare acutizata de resurectia noilor filozofi liberali, de adumbrirea soarelui de la rasarit si, in general, de instapinirea Occidentului de o apatie colectiva infirmata numai punctual. Atit pentru ceea ce facea (criticind televiziunea la televizor, indemnind muncitorii la greva, in anii ’90, ca un veritabil lider de sindicat), cit si, cel mai grav, pentru ceea ce scria. Dar anvergura contestatiilor da dimensiunea operei (asezat alaturi de Foucauld, Derrida si Lacan in Panteonul gindirii ’68, demolate de Alain Renaut si Luc Ferry, certat cu condescendenta pentru senilizarea textelor sale, pentru La Domination masculine, bunaoara).
Nu e greu de anticipat insa momentul cind ni se va face dor de provocari intelectuale, fie ele oricit de amendabile, dar cu mare potential destabilizator. Am gresi daca n-am recunoaste in Bourdieu o referinta obligata a disciplinelor umaniste: sociologia literaturii, feminism, dar si filozofie, una cu radacini marxiste, care insa s-a aventurat cu multa indrazneala pina intr-o critica inedita a Ontologiei politice a lui Martin Heidegger. Corect pina la capat, trebuie sa adaug totusi defazajul viziunii politice, culturale si sociale a lui Bourdieu cu moda criticista si individualist-liberala impusa in Franta (si sistematic contestata de mereu aparuti circotasi, literati in majoritate) acum vreo douazec
