Unul dintre cei mai activi si ofensivi artisti plastici contemporani este in momentul de fata Vasile Tolan. L-am cunoscut in urma cu aproape 20 de ani la Bistrita, in contextul „Saloanelor Literare Liviu Rebreanu“. Aceste intilniri anuale cu larga deschidere culturala, organizate in anii ’80 de neobositul Mircea Oliv, subtilul critic de arta, cuprindeau, pe linga dezbateri, conferinte, dialoguri, spectacole, si o dimensiune informala: vizite in atelierele pictorilor bistriteni, cu discutii dintre cele mai felurite, prelungite pina noaptea tirziu la un pahar de palinca. Tin minte ca Vasile Tolan, de altfel o „gazda“ cit se poate de primitoare, m-a impresionat atunci prin tacere, prin atitudinea de asteptare benevola, curioasa a manifestarii celui din fata sa si mai ales prin privirea lui vie, intrebatoare, usor sceptica.

Lucrarile artistului, situate aproape exclusiv in zona expresionismului abstract, atrageau atentia prin energetismul lor spontan, de o mare decizie a gestului. Lui Vasile Tolan i s-ar fi potrivit atunci de minune – imi dau seama acum – aceste cuvinte ale marelui pictor canadian (disparut de curind dintre noi, la 78 de ani) Jean-Paul Riopelle: „Cind ezit, nu pictez si cind pictez, nu ezit“. Exact acesta era si „mesajul“ transmis de pinzele tinarului Vasile Tolan, liderul neoficial al gruparii bistritene, cum am inteles imediat.

Atelierul pictorului era ocupat pina la refuz de lucrari si toate (cele pe care le-am vazut la prima mea descindere acolo) dovedeau aceeasi senina, mereu reiterata, infruntare a artistului cu tranzitoriul formei vizuale si cu informalitatea gestului subiectiv, in cautarea unor norme personale de disciplina. Era o incercare dezinhibata, sigura de sine, de punere a lumii in termeni de inteligibilitate cromatica. Nu obiectele il preocupau pe artist, ci amprenta lor psihica, cu deschideri spre visceralitate, res