Gabriel LIICEANU

Declaratie de iubire

Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, 176 p., f.p.

Prelungindu-si, s-ar zice, cu voluptate epicureica „cearta“ cu filozofia de sistem, Gabriel Liiceanu se abandoneaza, in ultima sa carte, Declaratie de iubire, bucuriei de a construi – speculativ si interpretativ –, din notatii cu iz memorialistic, nostalgic si din reflectii (triste, amare sau pur si simplu stoice) asupra istoriei recente, un „scenariu“ de fabula mistica, de parabola subtil filozofica. Gindul eseistului oscileaza astfel, continuu si firesc, intre insula familiara, umana a accidentalului si imperiul geometriza(n)t al abstractiunilor, al Ideii intrupate in Istorie, intre intimitatea protectoare a prieteniei si imperativele „agorei“, pe care si le asuma intr-o pornire de interiorizare a lumii prin iubire.

In Declaratie de iubire regasim aceeasi tendinta de a argumenta prin narativitate, prin anecdotica sentimentala prezenta dominatoare a Ideii, aceeasi dorinta de a inalta umilul (dar fascinantul) univers cotidian la rangul exponentialului, al exemplaritatii, dorinta ce insufletea, cu aproape doua decenii in urma, discursul Jurnalului de la Paltinis sau al Epistolarului.

Intilnirile providentiale cu Noica ori cu Cioran, cu Sebastian sau cu Henri Wald, cu Andrei Plesu sau Horia Bernea, cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, rememorate dintr-o perspectiva „autenticista“ si romanesca, sint prinse in paginile acestei carti ca intr-un album de familie cu fotografii mai vechi sau mai noi, imortalizind fiinta acelor oameni pe care „edificiul afectiv“ auctorial „i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios“ (p. 85). Declaratie de iubire „este, de fapt, o colectie de amintiri, cuprinzind – intre altele – aproape cincizeci de fotografii