Împotriva orbirii
După ce a obţinut Premiul Nobel, în 1998, cu Eseu despre orbire, portughezul Saramago a intrat între "toate numele" marilor romancieri. Volumul recent apărut apărut în seria de literatură universală a Bibliotecii Polirom, coordonată de Denisa Comănescu, scris în 1995, ilustrează pasiunea pentru alegorie a celui care a declarat că subiectul prozelor sale e "posibilitatea imposibilului, viselor şi iluziilor", reconfirmând zicerea din Anul morţii lui Ricardo Reis (roman scris în 1984 - anunţat şi acesta în traducere la Polirom): "Cuvântul minte, cu acelaşi cuvânt poţi spune adevărul, nu suntem ce spunem, suntem adevăraţi numai dacă alţii cred în noi".
Labirinturi birocratice kafkiene adăpostesc o arhivă a stării civile în care sunt depozitate principalele date ale tuturor viilor şi morţilor: un hangar paralelipipedic foarte înalt şi din ce în ce mai adânc. La intrare se află stelajele cu cei vii, prezenţi, cu noii născuţi, apoi, pe măsură ce se acumulează noi date, dosarele sunt mutate în rândul doi, spre trecut, rândul devine trei şi tot aşa mai departe. Antropotecă, arhiva întregii omeniri - oricum, o imagine "salvată" de imaginaţia autorului în ultimul moment înainte de răspândirea computerelor. Azi nu s-ar mai gândi nimeni la asemenea desfăşurare birocratică în hârţoage. Funcţionarul zilelor noastre n-ar mai semăna cu Senhor José, arhivarul-custode al omenirii în mers spre trecut. Nu s-ar mai rătăci nimeni printre labirinturi de dosare, precum tânărul care lucra la un arbore genealogic şi care fusese descoperit din întâmplare, după şapte zile, aproape mort de inaniţie, deşi ronţăise de foame nişte dosare vechi, macerate de trecerea secolelor (dosarele sunt trecute la "scăzământ" ca roase de şobolani - corect ar fi fost "un şoarece de bibliotecă"). Iar arhiva computerizată a zilelor noastre n-ar mai conţine doar datele esenţiale a
