Sub acest titlu a publicat G. Călinescu, pe la mijlocul anilor '50, în Contemporanul, cîteva articole despre noile, pe atunci, oraşe ale ţării. Unele erau chiar noi (Oneşti, de exemplu, botezat Gh. Gheorghiu Dej, la moartea liderului comunist, şi redevenit discret Oneşti, în timpul lui Ceauşescu), altele, doar îmbogăţite cu salbe de blocuri, care constituie cartierele mărginaşe de astăzi. Mai tîrziu, de la periferie, blocurile au înaintat spre centrul oraşelor. Ceauşescu a definitivat, astfel, oroarea urbanistică de care şi-a legat numele Dej şi pe care o glorifica, în articolele menţionate, autorul Bietului Ioanide.

Aceste oraşe desfigurate reprezintă una dintre cele mai grele moşteniri ale comunismului. Nu se mai poate face mare lucru. N-am învăţat nimic din experienţa altora. Probabil, peste cîteva decenii, oribilele cartiere vor fi treptat abandonate şi vor muri de o moarte îndelungată şi tristă, precum atîtea din S.U.A. ori din Europa de Vest (am văzut blocuri ce nu mai sînt locuite, transformate, unele, în azile pentru oameni fără adăpost, şi la Paris, şi la New York, şi în alte părţi). Pînă atunci ne vor oferi, zilnic, spectacolul celei mai depline lipse de confort şi de gust, cu faţade înnegrite şi jegoase, cu balcoane ciuruite, cu ferestre şi uşi meschine, de pe canatul cărora a căzut vopseaua, cu intrări prin curţi dosnice, asemănătoare cu nişte maidane, invadate de pubele ruginite din care debordează toate gunoaiele lumii.

Dar asta nu e totul. În multe oraşe, blocurile cu pricina au fost construite prin demolarea unor case sau întregi cartiere. În Sibiul copilăriei mele, pe lîngă cartierele noi, de blocuri, cum ar fi Hipodrom şi Vasile Aron, începuse prin anii '80 dărîmarea oraşului de jos: de la gară pînă la Strada Sării, blocuri fără personalitate au crescut peste noapte în locul unor case vechi de sute de ani. Dacă Ceauşescu nu ieşea