Între mijloacele (nu puţine) de care dispune limba română pentru marcarea vagului şi a aproximării, adverbul cam ocupă cu siguranţă un loc special: prin frecvenţă, prin compatibilitatea cu (aproape) toate registrele stilistice, prin calitatea de particulă cu multe posibilităţi de combinare sintactică (inclusiv de apariţie intercalată între auxiliar şi participiu: "timpul a cam trecut"). Cam determină adjective, adverbe, dar şi numerale: cam trist, cam departe, cam zece; de fapt, poate proiecta ideea de aproximare, de ezitare sau atenuare asupra unui grup sintactic - cam cu greşeli, cam pentru asta - sau chiar a unui enunţ, în care nu vizează neapărat numai verbul predicat (Cam doarme). Folosirea adverbului e veche: nu puţine citate care să-l conţină se pot aduna, de exemplu, din Letopiseţul lui Neculce, unde cam apare în forma (curentă în limba veche) can: "era o samă din ficiorii lui can făr' de ispravă, zlobivi"; " în rè parte era can straşnic"; "răcniè tare, can cu grabă"; "numai nu pre putinţă, ce can încărcaţi"; "era boierii can grijiţi"; "nu sînt toţi aşezaţi la minte, ce o samă sînt şi cam zlobivi". Unul dintre exemplele cele mai interesante cuprinde chiar de două ori instrumentul atenuării, repetat la mică distanţă: "care şi can samăn-acel lucru să fie fostu şi can adevărat". De obicei acumularea de mărci ale impreciziei semnalează o lectură ironică; citatul din Neculce poate indica un sincer efort al autorului de a atenua greutatea unei acuzaţii (e vorba de suspiciunea unui asasinat), dar e cel puţin la fel de posibil a-i atribui intenţia ironică de a sublinia insinuarea. într-o acumulare cu evidentă intenţie glumeaţă şi parodică - la Creangă - , cam apare ca unul din elementele excesului de bîrfe şi aluzii incerte: "îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa (...)" (finalul la Povestea lui Stan Păţitul). în folosirile "s