În adevăr, de la regia semnată de Mihai Măniuţiu şi până la realizarea muzicală propriu-zisă, realizare datorată soliştilor, ansamblurilor primei scene lirice a ţării, recenta montare a operei lui Bizet, Pescuitorii de perle, se constituie într-o reuşită. Este o reuşită importantă din care aş retrage anume credite; în primul rând creditul acordat celor care au decis ca spectacolul să nu se cânte în limba originală în care şi-a gândit compozitorul sonorităţile, sonorităţi împlinite la nivelul relaţiei determinate, stabilite dintre verbul francez şi muzică. Declamaţia intonată în limba în care autorul şi-a imaginat opera ţine şi aceasta de actul creaţiei; originalul nu poate fi violat. Este condiţia respectului operei, a respectului datorat publicului meloman şi nu în ultimul rând condiţiei de muzician performer al primei scene lirice a ţării.
Nu este vorba de snobism... ci de un anume profesionalism ce trebuie să condiţioneze întreaga concepţie a unui spectacol. Folosirea unei limbi sau a alteia nu se constituie într-o simplă translaţie mecanică; menirea ecranului instalat deasupra scenei, la noi, de asemenea în toate marile teatre de operă, este firească. Nu am înţeles textul nici de această dată, când a fost intonat - s-a pretins! - în limba română; evoluţia corală, excelent condusă muzical de neobositul maestru Stelian Olariu, a fost ininteligibilă; ...dic-ţiunea soliştilor de asemenea.
Pe de altă parte... nivelul realizării spectacolului, unul în adevăr remarcabil, ar trebui să se constituie într-un etalon al condiţiei obişnuite, şi nu într-o situaţie de excepţie. Ştim că s-au făcut eforturi considerabile... în condiţiile în care susţinerea culturii, a artei, este în acest moment, la noi, derizorie la nivelul autorităţilor statului. Mişcarea managerială instituită în vederea acestei montări a fost dintre cele mai importante.
Disonanţele
