Dacă vreun nefericit îşi ridică o magherniţă prin vreo mahala a Bucureştiului, primăria de sector îşi încordează muşchii şi vine să-l demoleze. Nu contează că amărîtul rămîne cu copiii pe drumuri. Strică estetica oraşului şi n-are nici autorizaţie de construcţie!
Aferim, aş zice. Interesul oraşului primează! Iar la cît de uşor poţi rămîne pe drumuri în Capitală şi oriunde în România, ce mai înseamnă o tragedie în plus. Nenorociţii aceştia care n-au bani şi nici pile la Primărie merită să dispară. Nu s-a acomodat la economia de piaţă în cumplita ei variantă dîmboviţeană? Cerul patriei şi gurile de canal îi pot adăposti în spiritul ospitalităţii şi omeniei noastre recunoscute.
Dar dacă în discuţie intră vreo casă de casă ridicată în inima tîrgului, vilă, blocşor sau ditamai hardughia croită pe tipicul Casei Poporului se schimbă discuţia. Arhitecţii care n-au dat aviz de construcţie oribilităţii sînt bătuţi pe spate energic-prieteneşte să lase prostiile şi mofturile. Sau sînt chiar ameninţaţi, pentru că îşi permit să se împotrivească unor proiecte la a căror valoare nu-i duce mintea.
În loc să dispară împreună cu Ceauşescu, gîndirea ineptă a führerului de la Scorniceşti s-a multiplicat în minţile unor Ceauşeşti mai mici, dar prin acumulare, la fel de periculoşi, care îşi găsesc arhitecţi pe potriva lor.
Să nu-şi închipuie cineva că vreau să ridic statuie arhitecţilor care de 12 ani încoace au fost plătiţi din bani publici ca să apere interesele oraşului. Acestora nu le-a tremurat mîna semnînd aprobări pentru tot soiul de monstruozităţi care împodobesc străzi din Bucureşti, sclipind oribil ca un dinte din faţă îmbrăcat în aur. De pildă acel cilindru burtos care îţi taie răsuflarea cu înfăţişarea lui de rezervor de combustibil, plantat mitocăneşte printre puţinele imobile frumoase pe care le mai are Bucureştiul în centru.
Prin cart
