După ce, iniţial, a absolvit Facultatea de Filosofie, Mirela Dimcea a devenit eleva lui Vasile Grigore, iar de mai bine de trei ani este o prezenţă constantă şi discretă a sălilor de expoziţii. Acum se găseşte la cea de-a doua sa personală, deschisă cu puţină vreme în urmă în minuscula galerie de la Hanul cu Tei. Prima observaţie care se poate face, pornind de la lucrări, este aceea că Mirela Dimcea, deşi se află abia la începuturile carierei, nu îşi trădează în nici un fel contextele formaţiei şi nu pare din cale-afară de receptivă la somaţiile şi la presiunile momentului. Mai întîi, în ciuda tentaţiei multor tineri artişti de a abandona expresiile tradiţionale în beneficiul celor neconvenţionale, fie pentru insolitul experienţei, fie din raţiuni mult mai practice care ţin de şansele nemijlocite ale susţinerii şi ale promovării, Mirela Dimcea a rămas fără echivoc în spaţiul picturii de şevalet. în al doilea rînd, deşi este absolventă a Filosofiei, cu tot ce comportă acest lucru, de la modelarea gîndirii şi pînă la deprinderile exprimării narative, ea nu a lăsat să transpară în propria-i pictură, nici în termenii cei mai aluzivi, date ale vreunei discursivităţi de tip literar sau incifrări tipice pentru cei obişnuiţi să manipuleze concepte şi abstracţiuni. în al treilea rînd, şi poate că aici tînăra artistă stabileşte realmente o performanţă, deşi a fost eleva lui Vasile Grigore, ea nu a preluat absolut nimic din datele evidente ale picturii acestuia, pictură cu o putere de contagiune irezistibilă pentru mulţi dintre elevii săi şi care tot pe mulţi i-a aruncat în captivitatea celui mai elementar epigonism. Dacă nimic exterior nu poate fi perceput în preocupările mai largi şi în lucrările propriu-zise ale pictoriţei, în ceea ce priveşte tipul ei de sensibilitate şi gîndirea plastică aplicată, lucrurile sînt destul de evidente. Preocupată în particular de probleme