Prologul cărţii de faţă este însăşi povestea celor 18 ani în care "divinul columbian" a notat, a scris şi a rescris cele câteva povestiri până la a deveni, aşa cum mărturiseşte, "cartea de povestiri cea mai apropiată de aceea pe care întotdeauna mi-am dorit s-o scriu". Din şaizeci şi patru de subiecte, Márquez n-a mai recuperat decât jumătate după distrugerea accidentală a carnetului în care erau comentate lapidar. După rescrieri repetate n-au mai rămas până la urmă decât cele douăsprezece de faţă, din care o parte au fost mai întâi scenarii de film.
Ideea acestei cărţi de proză scurtă s-a conturat pe fundalul unei crize de creaţie ce a urmat scrierii Toamnei Patriarhului (1975). Iniţial scriitorului i s-a părut o reală provocare să scrie povestirile păstrând un fir călăuzitor şi o unitate de structură "care să le facă inseparabile în memoria cititorului", dar perspectiva în timp şi plăcerea de a (le) povesti, "care este poate starea omenească cea mai asemănătoare levitaţiei", a condus la o "viziune panoramică" care i s-a părut suficientă.
Cititorul obişnuit cu realismul magic márquezian are toate şansele să fie dezamăgit, aceste povestiri punând la încercare toleranţa receptorului obişnuit cu un anume fel de a face literatură (de pildă, nici Generalul în labirintul său n-a avut succesul celorlalte creaţii). Fenomenul ar fi interesant de urmărit cu un instrumentar teoretic, cu atât mai mult cu cât chiar şi un comentator specializat poate fi uşor tentat să considere aceste povestiri cu o treaptă mai jos.
Dar să vedem care este "viziunea" care leagă povestirile de faţă şi ce le deosebeşte de celelalte. Aproape toate au ca figură centrală un personaj ajuns într-un punct al vieţii pe care, deseori fără să-şi dea seama prea bine de ce, îl simte de răscruce.
Este un moment în care un fel de speranţă vagă se întâlneşte în mod bizar cu împăc
