Despre raportul minoritate/majoritate se rostesc, azi, tot felul de oameni importanţi: politicieni, sociologi, istorici, medici, teoreticieni ai culturii, analişti ai mentalităţilor, filosofi, ficţionari. Problema e veche, de cînd lumea, şi îşi are originile prin majoritatea zonelor acţiunii umane; ghemul se adună, însă, fatal, în jurul aşa-zisului spaţiu vital, în strînsă legătură cu dreptul la proprietate, la cultura şi limba proprie, la viaţă, în fond; şi se ştie ce s-a întîmplat, în istoria mai veche sau mai nouă, atunci cînd firul s-a rupt şi iţele care îl compun au luat-o razna. Uitîndu-ne mai atent, războaiele secolului trecut şi ceea ce oamenii politici de azi numesc "focare de conflict", din Balcani pînă în Caucaz şi din Orientul Apropiat pînă în Caşmir şi mai departe, trecînd acum prin Afganistan, regăsesc, în esenţa lor, o problematică specifică acestui raport rareori nivelat, dintre o minoritate care îşi cere drepturile şi o majoritate care revendică tot: de la dorinţă la ordinul de luptă nu sînt, adesea, decît un pas şi privirea rătăcit-încruntată a unor lideri extremişti, milităroşi, selectaţi parcă dintre pacienţii doctorului Sigmund Freud.

E România mai liniştită din acest punct de vedere? Se poate spune că, înainte de a pune de acord legislaţia noastră cu aceea europeană (şi faptul s-a produs, se ştie, în ultimii ani), s-au pus de acord oamenii care au împărţit fără resentimente şi, în consecinţă, fără violenţă, "spaţiul vital", merindele, casele, locurile de joacă, la Botoşani şi la Timişoara, la Tulcea şi la Satu-Mare. Iată cum era la Botoşani. Vecinul meu era un lipovean; îl chema Conovici. Cu el jucam fotbal în parc, fugeam de paznicul care apăra spaţiul verde de acolo, ne luam unul altuia nasturii la un joc ce se chema "nasturi la zid" (aşa încît el purta nasturii mei şi eu pe ai lui pentru că, o dată cîştigaţi, nu mai făceam schimb