Cand vom avea, in sfarsit, raspunsul, tot ce ne va ramane de facut va fi sa il descoperim sub forma unei catastrofe colective. Putem insa fi linistiti.

Acest lucru nu se va intampla prea curand, asa ca, in loc de drama spirituala, va propun o intrebare, nu tocmai straina de subiect, dar infinit mai lejera. O cercetare minora, de anticar incurabil. Intrebarea de la care pleaca aceasta cercetare marunta este, de fapt, o nelamurire care nu mi-a dat pace de 12 ani incoace, o inadvertenta, o nepotrivire spectaculoasa care mi-a incurcat cu incapatanare socotelile despre lumea romaneasca.

Intrebarea suna in felul urmator: cum se face ca fotbalul romanesc a atins apogeul exact in momentul in care societatea a atins degradarea totala? Adica, de ce am avut simultan, in a doua jumatate a anilor ‘80, un fotbal cu nivel de performanta european si o societate de o subdezvoltare “sociala” profund noneuropeana. O campioana europeana de club (Steaua, 1986, fara a uita Craiova sau Dinamo, ‘83), o nationala care deborda de talent si, in acelasi timp, o incovoiere de mase, o umilinta sociala fara comparatie, o societate dominata total de un cult personal primitiv, o lume gregara, prepolitica, educata ca lumea doar in siretenie biologica*.

Aceasta divergenta cumplita a atins de altfel grotescul in 1989, cand Revolutia a surprins destui romani benchetuind la masa cu calificarea la Mondialele din 1990 (dupa 20 de ani de esecuri).

Expeditia nationalei la Mondialele ‘90 a fost impachetata de televiziune si de ziare intr-una din primele ceremonii oficiale de prezentare a “noii” Romanii. Temeiul acestei sarbatori fusese insa cucerit (stralucit) in toamna lui ‘89, in plina sclavie.

Explicatia acestei realitati ridicole trebuie cautata in tribune, nu printre jucatori, in jurul terenului si nu in teren, in societate si nu in fotbal. Multimea celor ce s-au dat f