Teatrul National Bucuresti – Take, Ianke si Cadir. Regia: Grigore Gonta. Decor: Mihai Madescu. Costume: Luana Dragoescu. Interpreteaza: Radu Beligan (Ianke), Marin Moraru (Take), Gheorghe Dinica (Cadir), Valentin Uritescu (Itic), Mihai Calin (Ionel), Monica Davidescu (Ana), Silvia Nastase (Safta).
Exista obiecte artistice care conteaza mai mult, aproape, ca fenomen decit ca actul propriu-zis pentru care au fost create. Un asemenea exemplu ofera montarea de la Nationalul bucurestean cu Take, Ianke si Cadir, unde abia incap, in Sala Mare, spectatorii care vor sa-i fie martori.
Sa incepem tocmai cu acestia. Sigur ca latura de mondenitate a artei teatrale – detestabila in esenta ei, din punctul meu de vedere, pentru ca este complet paralela cu norma estetica (ba, uneori, chiar cu aceea etica) – defineste ca eveniment contactul, fie si intrerupt de marginea scenei, cu actori al caror statut monden e o certitudine girata fie de sistemul mediatic, fie de alte canale sociale de suprafata, oarecum egale in mondenitate, ori, cum sa zic, chtonice. Validitatea profesionala nu e neaparat conditia sine qua non. „A fi inseamna a fi vazut“ – ar putea fi norma berkleyana a erei Marconi. Nimic rau aici. Atit doar ca aberatia, care vine in special pe carari televizive, tinde a deveni norma. Asta nu inseamna ca vedeta e o simpla confectie de laborator media. Incet-incet apele se limpezesc, chiar daca, initial, atacul atroce al aberatiei are cistig de cauza. In orice caz, magnetismul vedetei e un fapt incontestabil. Cind e vorba de vedete ale caror virsta si experienta profesionala indeparteaza banuiala contrafacerii, inevitabil magnetismul augmenteaza. Acum, desigur, apelul la „monstri sacri“ poate fi simplu comert muzeal, cum o demonstra cu citiva ani in urma Azilul de noapte, regizat de Ion Cojar, ba chiar, ca sa zic asa, tehnica a santajului sentimental, in
