Care e diferenta dintre un critic literar si un om obisnuit care, inainte sa se urce in tren, isi umple sacosa cu reviste? Simplu: daca i-ar pica in mina, cel din urma ar citi cu sufletul la gura cel de-al patrulea roman al lui Umberto Eco, Baudolino. Si mai mult ca sigur ca i-ar placea, spre deosebire de cel dintii. Ca si-n celelalte romane (dintre care eu, calator cu trenul, iar nu critic literar, le-am citit pe primele doua), Eco stie sa dea fiecarui public al cartilor sale ceea ce acesta isi doreste: criticului eruditie, calatorului actiune. Chiar daca, de cele mai multe ori, criticul pare ca-l invidiaza pe calator, fiindca acesta isi primeste partea. Si nu de la oricine, ci de la insusi Eco. Pare de neconceput ca un tip subtire cum este Eco se coboara intr-atit pentru a fi si pe intelesul vulgului; sau ca vulgul va ramine doar cu actiunea, care pentru niste cititori la fel de subtiri e doar un pretext; de aceea, toate recenziile pe care le-am citit la romanele sale trimbiteaza sus si tare acel al doilea, al treilea, al patrulea, al o sutalea nivel de lectura, trecind cu bocancii peste primul. Cel mai accesibil, cel care-l face fericit pe calatorul din tren. Este acel nivel de lectura la care, de pilda, toate romanele politiste ale Agathei Christie se opresc, lasind-o pe biata autoare in batalionul autorilor mititei. Dar este acelasi nivel de lectura care sta la baza pasiunii si cultului pentru Trilogia inelelor a lui Tolkien. Din aceasta (joasa) perspectiva, Baudolino este o miniepopee politista, cu mult din apetitul lui Tolkien pentru naratiune arborescenta, calatorii lungi, personaje ciudate si harti, dar si cu ceva din predilectia Agathei pentru whodunnit-uri extreme. Are aproape sase sute de pagini (cit un volum din Trilogia inelelor) si incepe la fel de greu ca aceea. In primele lui 60 de pagini, Tolkien face un scurt istoric atit de condensat, incit pe mas