In luna decembrie a acestui an am desfacut un numar din International Herald Tribune, pentru a citi, cu stupoare considerabila, in care era amestecata si oarecare placere, un text al d-lui Vladimir Socor, fost analist la Europa Libera, azi analist la fundatia Jamestown din Washington, in care evenimentele de la 11 septembrie erau asociate cu o regiune identificata drept protectoare si generatoare de terorism totodata, Transnistria.
Vreo luna mai tarziu, intr-alt ziar, am vazut o notita ca in Gagauzia a reinceput mobilizarea detasamentului paramilitar Bugeacul, gata sa apere identitatea nationala gagauza de posibila invazie a identitatii moldave de stat. Si inca mai aproape, in Wall Street Journal de aceasta data, l-am citit pe d-l Socor, care spunea ca regiunea dintre NATO si Rusia, citez: are potentialul de a se destabiliza pe sine si sistemul mondial.
In trecut obiect al rivalitatilor intre mari puteri (...) azi stabilizarea ei sta doar in puterea NATO.(1)
Aceste trimiteri ar putea parea cu totul irelevante, daca in urma cu cinci-sase ani - si de atunci pana foarte recent - d-l Socor si cativa discipoli romani (2) nu ar fi scris destule texte, cautand sa ne convinga ca in Gagauzia si Transnistria se duce o lupta cu totul legitima pentru autodeterminare, ca identitatea oamenilor de acolo este pusa in pericol de imperialismul Chisinaului, la randul sau amenintat de cel al Bucurestiului, un fel de Germanie hitlerista fata de o Austrie interbelica. In toata aceasta literatura in care se citau cu pasiunea neofitilor cuvinte mari invatate cu minima digerare, precum subsidiaritate sau autodeterminare, nu era nici un loc, cat de mic, pentru realitate, care era aceea ca Rusia, nu Romania, avea inca o armata de ocupatie in noul stat independent Moldova; ca locuitorii Transnistriei de limba rusa erau in enorma majoritate rudele de gradul intai ale ac
