În lumea amestecată a României postdecembriste, unde harmonia mundi e un magazin de CD-uri, apare un personaj pitoresc, cu monoclu, pelerină şi lavalieră portocalie, Bruno, recte Satanael. În spatele poveştii poliţiste (crime şi dispariţii în serie), stă vechea luptă între bine (nevăzut, discutabil, lucrînd prin reprezentanţi meschini) şi rău. Medicul legist se dovedeşte un Faust mărunt care vinde sufletul Martei pentru linişte, securistul mulatru se numeşte Baltazar şi e un tînăr plin de naivităţi, Margareta a îmbătrînit şi îşi foloseşte talentele de detectiv, Ahasverus este un patron ciudat, Solomon Überschmerzl, cunoştinţă veche a demonului. Figura Bătrînului însăşi se confundă cu cea a lui Miki, preşedintele de paie, terorizat de o soţie autoritară.

Micile evenimente, cotidianul din vechea formulă optzecistă, sunt acoperite cu un strat gros de senzaţional: din Revoluţia decembristă a rămas scena autopsiei unei fete în prezenţa securiştilor, Bucureştiul anilor '90 e îngrozit de crimele lui Călugărul, preşedintele, soţia acestuia şi ministrul de interne sînt simple transpuneri ale unor caricaturi de ziar, un criminal de copii se ascunde în blocurile neterminate de lîngă Circul Foamei, o universitate particulară îşi are localurile într-o clădire dărăpănată etc.

Femeile răpite sînt demonizate şi violenţele se multiplică: "jos, pe pămînt, hoarda s-a împlinit cu studentele din staţie, cu simpatizantele prinse spontan în mişcarea ei de tăvălug. Falanga nu iartă nimic, sparge vitrine, geamuri de maşini, smulge umbrele de pe terasele părăsite în grabă de clienţi, le transformă în arme. Teribile. împrăştiate între Şcoala de Război şi Monumentul Artileriştilor, pe tot bulevardul, femeile urlă şi izbesc cu bîtele bărbaţii care li se împotrivesc, îi vînează şi îi extermină". Nici urmă de femeia care, cum ne spune Anca Delia Comăneanu în prefaţă, "se lasă c