Amen, de Costa-Gavras, e o "adaptare liberă" după "Vicarul", de Rolf Hochhuth. Faptul istoric central: în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd camerele de gazare au început să funcţioneze, Papa, din raţiuni diplomatice, a tăcut.

Îmi aduc aminte cum, la începutul anilor '70, am văzut Vicarul, într-o seară, la Grădina

Icoanei, în regia lui Radu Penciulescu; între timp, "am uitat tot" din acel spectacol, în afară de o senzaţie copleşitoare pe care ţi-o inducea - de vinovăţie şi de neputinţă; a fost, de altfel, în acea seară, singura dată cînd am asistat, într-un teatru, la următorul fenomen: un spectacol - excepţional! - se încheie, iar sala priveşte înmărmurită, incapabilă să aplaude! Lumea s-a ridicat şi a ieşit într-o tăcere totală...

Mai tîrziu, în studenţie, am citit voluminoasa piesă a lui Hochhuth (jucată în premieră la Berlin, în 1963, şi însoţită de vii polemici încă de la lansare); un text, fără îndoială, impresionant, dar mai degrabă literar-istoric-filosofic decît propriu-zis teatral. Spunea autorul: "Am ales teatrul şi nu romanul, pentru că teatrul îmi oferea avantajul de a mă adresa direct publicului. Cuvintele sînt mai puternice atunci cînd sînt rostite (...) în faţa unor sute de oameni, decît atunci cînd sînt scrise, adică menite a fi citite în intimitate"... Iar imaginea poate fi încă şi mai puternică decît cuvîntul rostit. La aproape 40 de ani de la data premierei teatrale, Vicarul devine film. Cineva se întreba de ce atît de tîrziu. Printre altele - dincolo de "încărcătura inflamabilă" -, şi pentru că piesa nu e cîtuşi de puţin cinematografică; gestul lui Costa-Gavras (dublat întru scenaristică de dramaturgul Jean-Claude Grumberg) de a o adapta, oricît de liber, e un gest temerar. S-o spunem din capul locului: cineastul a cîştigat pariul cu sine însuşi. Amen e un film puternic şi sobru, care distilează o emoţie cere