Un poet incomod şi derutant

Poezia lui Cezar Ivănescu n-are nici o legătură cu moda literară actuală. Pare preparată în laboratoarele de alchimie poetică din Evul Mediu. Şi totuşi, nu este demodată. Ne atrage deopotrivă prin vechime şi prin noutatea ei radicală.

La rândul lui, autorul este inclasificabil ca om. Iubeşte violent şi urăşte violent. Cu figura lui ascuţită şi privirea rea, de Falconetti al literaturii române, poate să înspăimânte când iese în lume. Dar tot el este în stare de gesturi de o generozitate exaltată. în urmă cu douăzeci de ani, purta cu sine, drept armă, o rangă. Acum obişnuieşte să apară în societate cu un pardesiu şi cu o pălărie care îl fac să semene cu un agent secret englez.

Nesociabil şi ursuz, ia totuşi parte la viaţa colectivităţii cu o ardoare care îl expune celor mai mari riscuri. La 14 iunie 1990 a fost bătut crunt de mineri, fiind la un pas de a-şi pierde viaţa. în loc să se simtă solidar, în urma celor întâmplate, cu scriitorii aflaţi pe o poziţie anticomunistă, s-a condamnat la izolare făcându-i răspunzători pe unii dintre ei - în două cărţi de scandal - de moartea lui Nicolae Labiş şi a lui Marin Preda.

Lipsa de umor, absolutizarea punctelor de vedere, folosirea invectivelor în polemici îi conferă lui Cezar Ivănescu o aparenţă de autodidact agresiv. Când concepe însă spectacole de poezie şi muzică sau prezintă tineri poeţi, aşa cum obişnuieşte să facă de mulţi ani, se vede că are bun-gust şi o cultură aleasă, că este un profesionist şi chiar un artist al lecturii.

Un poet atât de incomod şi derutant nu putea decât să polarizeze opiniile despre sine. Există admiratori şi contestatari ai poeziei lui Cezar Ivănescu. Comentatori situaţi pe o poziţie intermediară nu există. Un critic literar foarte exigent, de la Iaşi, Al. Dobrescu, care din nefericire a abandonat critica literară după 1989, afi