Dl Marian Popa are, s-ar zice, vocaţia denunţului. Critic literar intermitent, laborios şi confuz, d-sa reuşeşte în timpul din urmă să atragă atenţia prin două scandaluri care ilustrează vocaţia cu pricina. Primul este un autodenunţ. Din cinism sau din prostie, dl Popa publică în recenta sa Istorie a literaturii române de azi pe mîine pagini pe care le găsim în Cartea Albă a Securităţii sub forma unor note informative. Dl Dan C. Mihăilescu a pus pe două coloane în L.A.I. comentariile critice din Istorie semnate Marian Popa şi denunţurile din Cartea Albă, semnate Micu. Lucrurile nu se opresc aici. Într-o anchetă a Convorbirilor literare din februarie, dl Popa îl denunţă pe Caragiale. În stilul lui Caion şi cu argumentele lui Davidescu, dl Popa murdăreşte comemorarea marelui scriitor în cea mai pură manieră naţional-comunistă pe care Securitatea anilor '70-'80 o practica fără scrupule.
Nu opiniile critice, defavorabile lui Caragiale, ne şochează în răspunsurile dlui Popa la cele patru întrebări din revista ieşeană. E dreptul d-sale să creadă, de pildă, că autorul Momentelor este unul "de divertisment, de consum" şi să se mire cum de au putut fi luate în serios şi generalizate "criticile minore şi particulare ale unui scriitor de mărunţişuri." Dar cînd dl Popa face un pas mai departe şi socoteşte "o porcărie" ideea atîtora "că această canalie de geniu a oglindit epoca, dar a şi format-o, pe ea şi posteritatea moravurilor şi psihologiei române", începem să ciulim urechile.
Ca să auzim că, o singură dată contestat, între războaie (ceea ce e departe de adevăr), Caragiale a fost "aproape fără rezerve valorificat de alienii care au introdus realismul socialist". Vezi Doamne, străinii de neam din anii '50 "aveau nevoie de un critic [...] pentru a veşteji trecutul acestei ţări" şi l-au găsit în Caragiale fiindcă el însuşi "este un străin deghizat în român".
