Cine sîntem noi, românii, după cum scriem şi vorbim, mai ales atunci cînd este vorba de pamflet vitriolant, atac la persoană, calomnie, injurie etc.? Voi inventaria şi decoda, în cele ce urmează, nouă registre ale limbajului violent, specifice mentalului românesc, cu precădere în secolul XX.

Cel dintîi este registrul subuman, prin care se urmăreşte declasarea celui incriminat prin raportarea sa la un statut diferit de cel omenesc. Acest registru se referă la structura de rebut şi paria a celor acuzaţi, dar există cazuri cînd subumanizarea este realizată printr-un atac corporal în care subiectul vizat este desconsiderat fizic şi umilit. Termeni precum nimicuri, retardaţi, pleavă, scursuri sînt completaţi, în cazul atacului corporal, de cuvinte precum handicapat, paralitic, pitic etc.

Cel de-al doilea registru este cel pe care l-aş numi igienizant, întrucît acuzele detectează întotdeauna în cel criticat un venin, o cangrenă, o infecţie, o molimă, care trebuie deratizată, salubrizată, astfel încît societatea să se însănătoşească (măcar teoretic). Prin acest al doilea registru avem acces, de fapt, la un nucleu tipic în mentalul colectiv general, acela al impurilor din cetatea antică, care erau alungaţi, de nu cumva chiar ucişi, astfel încît cetatea să fie purificată, dacă nu de bună voie, atunci cu de-a sila. Impurii aceştia erau, însă, de obicei, nişte ţapi ispăşitori. Aşa-zişii drogaţi din Piaţa Univer-sităţii, în timpul manifestaţiei maraton din 1990, au fost catalogaţi mai cu seamă prin acest registru care încerca, de fapt, să justifice aprioric evacuarea brutală a protestatarilor în 13 iunie şi violenta mineriadă din 14-15 iunie.

Cel de-al treilea registru este acela infracţional; deconstruiţi pînă la stadiul delincvenţilor, cei incriminaţi sunt, de obicei, taxaţi prin intermediul acestui registru care, uneori, are şi o tentă argotică. Dec