(Continuare din numărul trecut)

Să analizăm acum un capitol caracteristic al volumului de care ne ocupăm, intitulat Ştergerea identităţii. Fraza sa iniţială sună astfel: "Dacă eticheta de reacţionarism aplicată culturii, literaturii, artei, ideologiei româneşti, în ansamblu, fenomenului românesc, a fost produsă în laboratorele Kominternului, aplicarea ei s-a făcut sistematic după război în România de oficianţii ideologiei culturale kominterniste". Accentul pus pe "oficianţii ideologiei culturale kominterniste" sugerează originea etnică neromânească a acestora. În consecinţă, "tot ceea ce produsese gîndirea românească era aruncat la coş". Nici un moment Mihai Ungheanu nu-şi pune chestiunea existenţei unor cozi de topor din rîndul românilor, nici nu se întreabă de ce s-a procedat la fel în Polonia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Albania, Iugoslavia, ba chiar în Rusia şi în celelalte republici sovietice. Oare pretutindeni au fost comploturi internaţionale? Oare oculta francmason-kominternist-capitalist-iudeo-maghiară să fi avut atîtea obiective? Iată o problemă în legătură cu care aşteptăm o lumină a cugetării exegetului postideologic. Dar să revenim la firul "demonstraţiei" d-sale: "Iată cum era judecat Eminescu: "Sîntem unul dintre puţinele popoare care avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizonieră, cu tot geniul ei, unei concepţii de viaţă reacţionare". "Nouă ne revine sarcina de a arăta în lumina marxism-leninismului ce e rătăcire, fugă de luptă, spaimă şi duşmănie pentru progres în aceste pledoarii pentru nefiinţă. (...) Autorul acestor propoziţii etichetante este Ov.S. Crohmălniceanu, alături de Ion Vitner, care ne vorbeşte despre "conştiinţa mistificată" a poetului, prin al cărui scris s-ar fi pronunţat "gura vetustă a marii moşierimi"". Propoziţiile citate despre Eminescu sînt neîndoios oripilante, însă ele apar