Seara de 4 martie 2002 a fost grea, dureroasă pentru foarte mulţi dintre noi, pentru aceia care i-au pierdut pe cei dragi sau care au trebuit să ia viaţa absolut de la zero, avînd deasupra capului doar cerul înstelat. După douăzeci şi cinci de ani, verbalizarea amintirilor a provocat un val de emoţie. Spiritul celor plecaţi continuă să ne bîntuie gîndurile, visele. Ne întrebăm ce-ar fi făcut astăzi, cum ar fi arătat. Nu e deloc simplu să ni-i închipuim poate bătrîni, cu riduri, poate obosiţi. Imaginea lor este marcată de forţă şi vitalitate creatoare, de vervă, de neastîmpăr şi, într-un fel, de o grabă de a face cît mai mult şi cît mai bine. Au lăsat urme vizibile în istoria teatrului, a literaturii, a televiziunii. Ne raportăm la ei ca la modelele în ierarhiile care includ criterii, argumente. Din ce în ce mai des, sătui de confuzia din jur, le invocăm prezenţa şi trecem mai uşor peste "astăzi". De ce a fost altfel atunci? Doar o presiune de tip comunist naşte un soi de solidaritate umană şi artistică, în care, totuşi, valorile nu sînt amestecate cu mediocrităţile?

În seara de 4 martie, Teatrul Bulandra ne-a invitat la o întîlnire cu Toma Caragiu. În sala care îi poartă numele. Pe scenă, într-un con de lumină, scaunul lui Toma din Elisabeta I. De jur împrejur, pe gradene şi în sală, familia - Matilda Caragiu-Marioţeanu, Geta Caragiu (cele două surori), Ştefan Caragiu (nepotul lui), actori, regizori, scenografi, prieteni, publicul de ieri şi publicul de azi, oameni de cultură. Puţini actori, însă, dinafara teatrului, i-am zărit doar pe Mircea Albulescu şi pe Rodica Mandache. Ştiam că unii sînt prin turnee, în ţară. Dar ceilalţi? În seara aceea, graniţele timpului au fost suspendate şi s-a circulat liber prin cele mai minunate momente ale Bulandrei. Şi nu numai. Dragostea şi respectul faţă de Toma Caragiu au făcut ca, pentru cîteva ore, orgoliile, vanităţ