Cînd s-a dovedit că Amedeu Lăzărescu a turnat din belşug la Securitate, nu m-am mirat prea tare. De ce n-aş recunoaşte, nici n-am regretat. Liberalismul de factură teroristă pe care îl propovăduia venerabilul mi-l făcea antipatic. Şi numai Dumnezeu ştie cîte milioane de voturi posibile au irosit el şi Radu Câmpeanu, în 1990, din cauză că habar n-aveau de liberalismul modern. Şi nici doctrina liberală clasică n-o stăpîneau decît pentru conversaţii de cafenea, cu nepreveniţi. Informator cu soldă, Amedeu Lăzărescu a ieşti la atac cînd a fost dat de gol. Nu tu ruşine, nu tu regrete - a dat rapoarte la Securitate din convingeri patriotice şi în calitate de istoric (sic)!
Mi-am închipuit, auzindu-l, că inepţiile pe care le producea îi veneau de la zaharisirea vizibilă. În realitate era la mijloc cu totul altceva. Omul îşi construise o convingere pentru zile negre, pe care a făcut-o publică, senin, ca la spovedanie.
Izbucneşte, de curînd, scandalul altui dovedit informator la Securitate. Un, deloc oarecare, Dan Oprescu. Altă generaţie, alte împrejurări. Sursa, acest Oprescu, îşi toarnă la Securitate prietenul foarte apropiat, pe Stelian Tănase. Prietenul descoperă cine l-a turnat citindu-şi dosarul de Securitate, după 1990. Pînă atunci sursa rămîne acelaşi prieten foarte apropat cu obiectivul său. Pe de altă parte, atunci cînd Stelian Tănase şi-a citit dosarul şi a identificat sursa ar fi putut să declare, neted, ia te uită cine mă turna. Răbdător, Stelian Tănase scrie o carte şi de-abia după ce apare cartea spune cine e sursa. Nu văd în asta un act de răzbunare subtilă. Stelian Tănase i-a mai acordat ceva timp prietenului său să recunoască singur ceea ce a făcut. Prietenul, funcţionar la guvern, şi nu la te miri ce rang, membru fondator al GDS şi eseist, nu simte ce-l aşteaptă, deşi cunoscînd natura expansivă a lui Stelian Tănase, aproape că aş băga mîn
