În toate negocierile privind inserţia în mecanismele comerţului mondial, autorităţile statului francez pledează - pînă acum cu succes - pentru menţinerea "excepţiei culturale". Încă dintre cele două războaie mondiale, Franţa a pus bazele pentru ceea ce avea să devină ulterior tradiţia apărării valorilor culturii naţionale, tradiţie consolidată cînd generalul De Gaulle l-a numit pe André Malraux ministru al Culturii. În general, susţinerea valorilor considerate specifice nu s-a făcut pe criterii clientelare şi nici ţinînd seama de afilierile politice, ceea ce explică cooperarea dintre legiuitori, artişti şi producători. De dragul adevărului se poate observa însă că dirijarea creditelor e departe de a fi infailibilă, în asemenea situaţii întotdeauna se poate - şi se pune întrebarea - "de ce îi daţi banii lui şi nu mie?".

Este vorba despre apărarea unui adevăr evident: "Bunurile culturale nu sînt mărfuri ca toate celelalte", aşa cum a afirmat ritos, în 1999, la o nouă rundă a negocierilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Catherine Trautmann, pe atunci ministru al Culturii în guvernul Jospin. "Am convingerea că liberalizarea sectorului audiovizual şi a culturii nu va fi o binefacere. Se ştie, de la Ricardo, că logica liberului schimb va presupune ca Franţa şi Europa să renunţe la susţinerea industriilor culturale şi audiovizuale, din momentul în care «produsele» străine vor putea fi importate pe un preţ mai mic. Filmele de la Hollywood sînt amortizate pe o piaţă foarte vastă, fără a avea de întîmpinat obstacolul limbii, înainte de a fi exportate la un preţ mic. Dacă Europa va neglija acest sector, îşi va asuma riscul marginalizării. Acest lucru nu este admisibil, ţinînd seama de importanţa culturală, economică şi socială a industriilor culturale şi audiovizuale (...) În ultimii zece ani, deficitul în schimburile de servicii audiovizuale între Statele Unite